Jurnal de bord

INDIA Episodul 1

Criză economică în Europa. Compania pentru care lucrez resimte direct lovitura. Totul este anesteziat. Colegii se uită la calculatoare și așteaptă ceva de făcut de mai bine de o lună de zile. Se anunță că pentru cel puțin un an nu avem cum să ne așteptăm la nici o modificare, cel puțin nu în bine. Se încep concedierile. Nu mă simt în pericol, dar nu mă simt nici norocoasă. Am o senzație de sufocare. Nu mai sunt în pielea mea, sunt în afară și văd cum trece viață pe lângă mine. De aproape un an simt că trebuie să mai cresc, să mai învăț lucruri noi. Acum, pentru cel puțin încă un an, trebuie să stau în această stare de fapt care mă dezamăgește. Până acum aveam speranța că ceva se putea schimba. Acum e decis, nimic nu se va schimba. Ce pot face? Să joc la sigur, să îmi păstrez o slujbă făcând lucruri care nu îmi plac, într-un mediu tensionat și în descompunere, sau să risc și să nu pierd acest an?

IMPULSUL

Criză economică în Europa. Compania pentru care lucrez resimte direct lovitura. Totul este anesteziat. Colegii se uită la calculatoare și așteaptă ceva de făcut de mai bine de o lună de zile. Se anunță că pentru cel puțin un an nu avem cum să ne așteptăm la nici o modificare, cel puțin nu în bine. Se încep concedierile. Nu mă simt în pericol, dar nu mă simt nici norocoasă.

Am o senzație de sufocare. Nu mai sunt în pielea mea, sunt în afară și văd cum trece viață pe lângă mine. De aproape un an simt că trebuie să mai cresc, să mai învăț lucruri noi. Acum, pentru cel puțin încă un an, trebuie să stau în această stare de fapt care mă dezamăgește. Până acum aveam speranța că ceva se putea schimba. Acum e decis, nimic nu se va schimba. Ce pot face? Să joc la sigur, să îmi păstrez o slujbă făcând lucruri care nu îmi plac, într-un mediu tensionat și în descompunere, sau să risc și să nu pierd acest an?

De când am citit primele lucruri despre Asia, am rămas fascinată. Vreau să vizitez acest tărâm îndepărtat și, după cum se anunță, foarte diferit și fascinant. Vreau acest lucru de mult, și, având în vedere că lucrez în România, pe un salariu sub pregătirea mea, pare un lucru imposibil de realizat. Să vizitez țările Asiei pe rând, înseamnă un efort financiar enorm.

Îmi pot oare permite să nu muncesc și să călătoresc prin Asia? Pentru cât timp? Cum aș putea să fac asta? Să plec singură?

Prietenii mă privesc neîncrezători. Criza economică pare să îi facă pe toți să își îndrăgească mai mult slujbele, pe care până acum le cam detestau. Și totuși, acum ar fi perioada perfectă. Economia e oricum stagnantă. Nimic nu va crește, nimic nu se va schimba. Cel puțin, așa văd eu lucrurile, și acest lucru contribuie la starea de sufocare pe care o simt intensificându-se pe plan fizic cu fiecare zi ce trece.

Vorbesc cu multă lume, vorbesc cu prieteni apropiați sau doar cu cunoștințe. Vreau să strâng idei și impresii. Prietenii din România îmi spun că visez, că sunt prea idealistă. Când vorbesc cu străinii, aceștia se uită la mine aproape cu dispreț: „dacă asta este ceea ce vrei să faci, fă-o”. Mă gândesc și eu ca restul românilor cât de ușor trebuie să le fie celor din Vest să vorbească așa. Ei au alte salarii, ei nu au nevoie de vize aproape nicăieri, ei nu sunt opriți la toate granițele, ei nu sunt suspectați la fiecare pas.

Și totuși, de ce nu ar avea succes planul meu? Am simțit de multe ori cum gândurile mi-au pus piedică faptelor. Nu vreau să mai las asta să îmi distrugă posibilitățile. În principiu, orice este posibil. Și ce dacă sunt idealistă și visătoare? Dacă nu îndrăznesc, sigur nu ajung unde vreau. Trebuie să risc.

Dar cum să fac să fie un success?

PLANUL

Am auzit de CouchSurfing. Nici nu mai știu cum sau de la cine. Ideea îmi place, dar ridică și multe întrebări. Și totuși, de ce mă surprinde, în această lume a internetului, că există așa ceva?

Ideea i-a venit unui american, care cumpărând un bilet ieftin spre Islanda, se gândește să trimită un email în masă multor studenți din locația vizitată și să îi roage să îi ofere un loc de dormit. Spre surpinderea lui, mulți i-au răspuns pozitiv și, ospitalitatea lor neoprindu-se acolo, a reușit să descopere orașul prin ochii localnicilor, nu a unui simplu turist înghesuit și pierdut în masele agitate și nervoase de alți turiști.

CouchSurfing este o platformă unde gazdele – oameni ce au o canapea liberă și dorința de a cunoaște sau doar ajuta semenii – pot intra în contact cu călătorii. Fiecare are un profil, unde poate fi contactat și unde poate primii recomandări de la cei cu care a intrat în contact. O idee simplă, care se bazează foarte mult pe încredere.

Nu cunosc pe nimeni care să fi folosit CouchSurfing. Ideea, spusă altora, le pare foarte dubioasă. Și eu care credeam că sunt persoana cu cea mai scăzută încredere în bunătatea oamenilor dintre toți prietenii sau cunoștințele mele!!! Adevărul e că îmi doresc să fie o soluție viabilă, pentru că altfel nu văd cum pot călătorii singură prin Asia. Și, m-am decis s-o fac. Defapt, simt că trebuie să o fac. Ideea mi-a intrat în cap și, mult mai pregnant, în suflet, și nu îmi da pace!

Încep pregătirile: trasee peste trasee, evident în funcție de cea mai eficienta și ieftină variantă, incluzând cât mai multe din atracțiile țării, vize, mulți bani pentru vize (taxe consulare dar și bilete de avion, că altfel nu primesc vizele), mult timp pentru vize, și timpul e scurt, pentru că am decis să plec cât mai repede. Nu mai pot aștepta, nu mai vreau să aștept!

Traseul decis este: București – escală în Dubai pentru o noapte și o zi (am citit pe internet că pot să iau o viză de tranzit de la aeroport gratuită și să arunc un ochi și pe acolo) -India (Jaipur, Agra, New Delhi) – Thailanda (Bangkok, Chiang Mai, mănăstire budistă aproape de Chiang Mai pentru meditație, alte locuri dacă am timp) – Macao – Hong Kong – China (Shanghai, Beijing, poate altceva dacă am timp) – Japonia (Tokyo, Kyoto, Osaka, poate mai mult dacă am timp) – Australia (Cairns pentru reciful de corali, Brisbane care am auzit că e comparativă cu Melbourne, Sydney, poate mai mult dacă am timp) – Noua Zeelandă (dacă mai am bani) – Singapore – Malaezia (Kuala Lumpur) – India (sudul până la Mumbai, unde am auzit că pot să stau pe platourile Bollywoodiene ca figurant și să primesc și ceva bani ca figurant in unul din filmele lor… nu mult, evident, dar e o idee amuzantă) – Dubai (2-3 zile de sky-scrapers și lux) – București.

În mijlocul pregătirilor, nu mult după ce mi-am creat profil pe CouchSurfing, un american cu un nume ciudat căruia nu i-am dat mare importanță inițial, mă contactează și îmi spune că e în vizită doar pentru un weekend în București, că are cazare, dar că nu știe pe nimeni aici. Mă întreabă dacă ne putem întâlnii în seara aceea. Ce complicat! Aveam deja întâlnire cu niște prieteni, o întâlnire mai restrâsă, și nici nu simțeam că prietenilor mei le-ar face plăcere să întâlnească un necunoscut. Mi-am dat seama cât de greu o să-mi fie să-mi găsesc gazde, și, în pofida reținerilor mele (în afară de întâlnirea deja stabilită, mai era și o zi destul de mohorâtă și racoroasă), am decis să mă întâlnesc cu el înainte. O să analizez care e situația pe moment și decid cum o să continue seară. Oricum sunt o persoană foarte empatică, acum intră în joc și superstițiile. Nu pot să încep cu un refuz. Ce semeni, aia culegi – spune un proverb pe care eu îl consider foarte înțelept.

Datorită unor încurcături și, mai ales, a timpului scurt în care ar fi trebuit să îl cunosc cât de cât pe primul meu CouchSurfer înainte de a decide dacă să îl prezint sau nu prietenilor mei, nu am timp decât de o simplă strângere de mână. În plus, nu aș fi putut să îl las singur oricum acum, poate decât într-un caz extrem în care se dovedea a fi cine știe ce ciudat.

E un băiat înalt și slăbuț, destul de timid, sau poate doar cu bun simț, cu numele Vir. Total atipic față de ce m-aș fi așteptat de la un american. Oricum, pornim spre locul de intanire cu prietenii mei – strada Smârdan. Deși a plouat puțin și s-a mai răcorit, nu vrem să renunțăm la terase. Pe drum aflu că lucrează în New York și că a decis să facă o excursie în România pentru că persoanele pe care le-a cunoscut până acum din România i s-au părut foarte drăguțe. Asta mai rar am avut ocazia să aud…

Bine dispuși, ne întâlnim cu prietenii mei și, spre surprinderea tuturor, una dintre prietenele mele și Vir lucraseră în aceeași companie și se știau din New York. Incredibil cât de mică este lumea totuși! De bun augur, mă gândesc eu! În plus, aflu câte ceva despre CouchSurfing (nu primesc încurajări pentru a sta cu gazde indiene, dar primesc promisiuni de ajutor în găsirea unei gazde în New Dehli). Vir era din India. Ar fi trebuit să îmi dau seamă după nume.

Si… îmi dau demisia! Acum e decis totul! Am plătit bilete de avion pentru a parcurge jumătate de glob, nu mai pot da înapoi… Dar cine ar vrea?!? Și totuși, cum o să fie totul? Câtă emoție!!!

By AdN

INDIA Episodul 2

Cele două săptămâni de preaviz au trecut destul de greu. Pregătirile nu le-am prea simțit. Emoțiile există, dar nu sunt exagerate. Familia e mai emoționată decât mine, dar s-au obișnuit cu ideea. În plus, am fost plecată de acasă de multe ori – ce e drept nu așa, singură și atât de departe, într-un mediu atât de diferit – dar e decizia mea și mă bucur că mă susțin să îmi trăiesc visele. Ca mulți alții, mă invidiază puțin. Am vorbit cu o tipă din Dubai să mă primească pentru o noapte. Mi-a spus că e ok, dar ultima oară când am contactat-o, nu mi-a răspuns. Nu mi-a răspuns pentru multe zile. Am scris la multă altă lume, dar nimeni altcineva nu a răspuns, așa că e ori ea ori o noapte pe străzile luminate ale Dubaiului. Totuși, poate îmi răspunde până aterizează avionul. Oricum, mă mai gândesc eu pe drum dacă mă opresc și acum în Dubai sau doar la întoarcere. Nu e un sfârșit de lume oricum ar fi. Deși aș prefera ca lumea să fie serioasă… ar face viața mult mai usoară…

PRIMUL PAS E CEL MAI GREU

Cele două săptămâni de preaviz au trecut destul de greu. Pregătirile nu le-am prea simțit.
Emoțiile există, dar nu sunt exagerate. Familia e mai emoționată decât mine, dar s-au obișnuit cu ideea. În plus, am fost plecată de acasă de multe ori – ce e drept nu așa, singură și atât de departe, într-un mediu atât de diferit – dar e decizia mea și mă bucur că mă susțin să îmi trăiesc visele. Ca mulți alții, mă invidiază puțin.

Am vorbit cu o tipă din Dubai să mă primească pentru o noapte. Mi-a spus că e ok, dar ultima oară când am contactat-o, nu mi-a răspuns. Nu mi-a răspuns pentru multe zile. Am scris la multă altă lume, dar nimeni altcineva nu a răspuns, așa că e ori ea ori o noapte pe străzile luminate ale Dubaiului. Totuși, poate îmi răspunde până aterizează avionul. Oricum, mă mai gândesc eu pe drum dacă mă opresc și acum în Dubai sau doar la întoarcere. Nu e un sfârșit de lume oricum ar fi. Deși aș prefera ca lumea să fie serioasă… ar face viața mult mai usoară…

În Jaipur am deja gazde cu care păstrez un contact constant. Par serioase. Mă bazez pe ei.
A sosit ziua plecării. Ai mei mă duc la aeroport. Biletul până în Dubai l-am luat cu ajutorul unui prieten care e căpitan la Tarom. Biletul fiind puțin mai ieftin (aflu acum că asta înseamnă că e „fara prioritate”), mi se spune că nu se știe dacă există loc și pentru mine la acel zbor. Dacă nu există, următorul este peste 2 zile (informație pe care am scos-o cu cleștele din gura funcționarilor). Dar am bilet de legătură într-o zi! Mi se năruiesc toate planurile! Nu îmi permit așa ceva!!! Primesc înapoi ridicări de umeri și indiferență maximă. Cât de frustrant! Îl sun pe prietenul meu, mă liniștește că în cel mai rău caz stau cu piloţii. Mă face să râd… Ce cool ar fi! Sper să nu mai fie locuri!

Dă un telefon și s-a rezolvat. Un tip cât un munte apare din spate și îmi face semn să mă duc. Îmi dau bilet cu loc. Mă liniștesc și la fel și ai mei. Pfiu!!! Sper să nu fie unul din cele 3 necazuri de care se spune că vin impreună… Sper că nu trebuie să am așa emoții la fiecare stadiu important al călătoriei!
Plec nu numai pentru aventură, nu numai pentru a-mi îndeplini unul din visurile vieții, plec pentru a ieși dintr-un mediu care mă sufocă, plec pentru a-mi da șansa să mă schimb și să evoluez… și plec pentru că mă simt singură. Și, cât de ciudat… acum, mulți din prietenii cărora le-am cerut atenția de prea multe ori fără să o primesc, acum când plec, simt că sunt alături de mine… Nu mă mai simt singură… E un sentiment bun, păcat că nu îl simt când am nevoie de el mai mult. Oricum, e bine și acum…

Zborul cu avionul nu este palpitant. Spre sfârșit intru în vorbă cu vecina mea, o profesoară de engleză în Dubai. O întreb ce e de văzut, ce e interesant. Răspunsul mă uimește: malluri!!! MALLuri?!? Nu îmi vine să cred! Și, dacă îmi place arhitectură, clădirile sunt interesante… Mă mai liniștesc. Asta văzusem și eu în nenumărate documentare. Și îmi place arhitectura foarte mult. Dar totuși, atracțiile sunt mallurile?!? Ok, acvarii gigantice și pârtii de ski închise în malluri, dar totuși!!! Și este o așa mare atracție turistică! Lumea și ciudățeniile ei! Gusturile nu se discută.
Îi povestesc puțin despre aventură la care m-am îmbarcat și îi spun gândurile mele legate de posibilitatea de a-mi petrece noaptea pe străzi, în cazinouri, cluburi… mă aștept să fie multe lumini, doar suntem în Dubai! Atunci, îmi povestește cum e defapt viața în Dubai, cât de plictisită este, cum nu este absolut deloc indicat să merg pe străzi, mai ales fiind femeie, cum autoritățile nici nu o să mă lase să intru în țară dacă nu am un hotel… Hmm… Ce enervante sunt restricțiile astea!

Aterizăm. Ne urăm succes. Ea își vede de drum. Pentru mine este foarte târziu și sunt foarte obosită. Trebuie să decid ce să fac, însă. Văd internet gratuit, dar e coadă. Dacă aș fi avut laptopul cu mine, aș fi avut wireless, dar să mai am și grija lui ar fi fost prea mult.

Sunt mult prea zăpăcită și am și probleme cu spatele, așa că e bine ca bagajul meu să fie cât mai ușor. Am un rucsac și un troley. Da, o decizie interesantă, dar chiar nu îmi pot închipui cum aș putea să căr greutăți mai mari cu spatele meu.

By AdN

INDIA Episodul 3

De când mă știu, ieșitul din această tara este cea mai dificilă parte a oricărei excursii. Inițial, cozi multe la frontiere și controale interminabile. Acum, bilete pentru ieșire foarte scumpe și opțiuni mai puține decât pentru locuitorii țărilor dezvoltate, și, sărmanii de noi, avem nevoie de nenumărate vize – vize de turism, vize de tranzit chiar (cărora chiar că nu le găsesc nici un scop)… Dar să revenim de la frustrări, la poveste… Mă duc să îmi iau bagajul, dar bagajul nu mai vine. Aflu că trebuie să ies că să îl iau. Ce sistem stupid au și ăștia! Mă duc să iau o viză temporară, dar nu e gratuită așa cum am citit pe internet, defapt nu e deloc ieftină (costă aproape cât salariul pe o săptămâna) și trebuie să includă și un hotel. Mă interesez ce se întâmplă cu bagajul. Mi se spune că va fi transferat la următorul meu zbor. Mi se pare dubios, să fie atât de domni și să aibă un sistem așa de bine pus la punct? Mai întreb la alt ghișeu și la altul. Toți zic la fel.

ÎNCEPUT FĂRĂ DE SFÂRȘIT

De când mă știu, ieșitul din această tara este cea mai dificilă parte a oricărei excursii. Inițial, cozi multe la frontiere și controale interminabile. Acum, bilete pentru ieșire foarte scumpe și opțiuni mai puține decât pentru locuitorii țărilor dezvoltate, și, sărmanii de noi, avem nevoie de nenumărate vize – vize de turism, vize de tranzit chiar (cărora chiar că nu le găsesc nici un scop)…
Dar să revenim de la frustrări, la poveste…

Mă duc să îmi iau bagajul, dar bagajul nu mai vine. Aflu că trebuie să ies că să îl iau. Ce sistem stupid au și ăștia! Mă duc să iau o viză temporară, dar nu e gratuită așa cum am citit pe internet, defapt nu e deloc ieftină (costă aproape cât salariul pe o săptămâna) și trebuie să includă și un hotel. Mă interesez ce se întâmplă cu bagajul. Mi se spune că va fi transferat la următorul meu zbor. Mi se pare dubios, să fie atât de domni și să aibă un sistem așa de bine pus la punct? Mai întreb la alt ghișeu și la altul. Toți zic la fel.

Mă liniștesc. Și acum ce fac? Am timp berechet. Dar sunt moartă de oboseală. Mai am vreo 10 ore de așteptat.
Stau la rând la internet, când îmi vine rândul este atât de încet încât nu îmi vine să cred! CouchSurfingul e blocat de aeroport. Orice alt website merge foarte greu. În inbox primisem mesaj de la gazda mea de CouchSurfing cu numărul de telefon. O sun. Decisesem să stau în aeroport. Era deja prea târziu să mai fac altceva. Păcat că nu văd Dubaiul, dar mă întorc tot pe aici. O să iau o viză din Australia, dacă pot… dacă nu, din aeroport.
Mă așez pe un șezlong și încerc să dorm, chinuită și înfrigurată și semi-hrănită doar cu răcituri, alături de multe familii de indieni sau alți sărmani care nu își permit să iasă din aeroport…

Cu ceva timp înainte de celălalt zbor, deși este contrar firii mele să mă grăbesc, mă duc la ghișeul de transfer. Probleeeem! Nu se poate face transferul bagajului meu decât dacă plătesc o taxă aproape cât ar fi fost viză și hotelul… Incredibil! Sunt devastată! La ghișeu lucrează o romanca… Se uită la mine nu foarte impresionata… Îmi dau lacrimile de frustrare… „Asa e aici! Se fac bani din orice!” Arabii ăștia!!! Bon, cel puțin ăștia din Dubai… Platesc… Aș fi putut să ies, să dorm decent într-un pat, să văd ceva din oraș, și să mă întorc ca un om fericit la aeroport să prind următorul avion!

Nu îmi vine să cred ghinionul pe care îl am. Și prietenul meu pilot mă avertizase să am grijă cu vizele din Dubai. De ce am găsit alte informații pe internet? De ce nu a fost nimeni din aeroportul ăsta în stare să mă îndrume corect? Îmi dau lacrimi de frustrare!
Ajung la punctul de transfer spre terminalul de low cost, la care aveam bilet spre Jaipur. Aici lucrează un indian. Pare mult mai impresionat de suferința mea decât românca. Încearcă să afle circumstanțele tristeții mele. Încercă să mă ajute cu o vorbă bună…”Aşa e când pleci de acasă, poate ți-e dor de ai tăi, poate ți-e dor de iubitul tău!… Cum să plângi pentru niște bani?… Eh, nu lua lucrurile așa de în serios!… Cum să însemne că restul călătoriei tale o să fie la fel?”

Da, asta era problema mea… Eram îngrozită că, în două zile, am avut două încurcături majore. Și în plus, deja cheltuiam bani în plus, bani pe care nu îi planificasem și care nu aduceau un plus experienței mele. Oare cât din călătoria mea o să fie așa? Și ce frustrant că nu am putut să iau decizia cea mai bună, indiferent de datele pe care le aveam la îndemână.
De ce comunică oamenii fără să știe cu adevărat răspunsul potrivit pentru situația expusă? Mai ales când m-au văzut incredulă, ar fi trebuit măcar să mă direcționeze la un ghișeu mai informat. Ca în Italia, știam limba, mă înțelegeau perfect, și totuși, nu am găsit un italian care să-mi spună că nu știe unde este orice căutăm. Toți îmi spuneau să merg drept înainte („sempre dritto”), indiferent de ce căutam. Se pare că toate drumurile duc la Roma, dacă o iau pe ocolite sau mai drept, până la urmă ajung și unde voiam să ajung… Oamenii ăștia și noțiunea timpului! Dar cel mai important, noțiunea adevărului și a importanței acestuia!

Nu mai am nici un chef. Simt un negativism exacerbat. Mă tem că gândurile mele de neîncredere că bagajul ar fi transferat au atras după sine această situația negativă. Ce tâmpenie de gânduri! Nici nu am plecat bine și sunt deprimată? Sau poate lecția pe care trebuie să o învăț este că trebuie să am încredere în instincte? Am avut! Dar ce puteam face? Am întrebat la fiecare ghișeu pe care îl găsisem în cale. Chiar nu văd ce altceva aș fi putut să fac…
Oricum, indianul meu s-a dovedit a fi trimis de Dumnezeu, pentru că m-a făcut să privesc înainte. Până la urmă, îmi continuam drumul, și următorul popas va fi în India. Ce bun este acest străin cu mine… Să fie un spirit bun care îmi este alături în momentele critice pentru a mă ajută să îmi împlinesc „legenda personala”?
Sper să fie lafel de bune și gazdele mele. Din emailuri, așa păreau. Le dădusem un telefon și din aeroport și mă facusere să mă simt mai bine. Mă vor aștepta la aeroport deși o să ajung la 4 dimineață. Mă simțeam extrem de profitoare și intrusivă, dar eram moartă de oboseală și nu știam cum o să mă descurc cu taxiurile… Le uram pe cele din București, în India probabil trebuia să negociez mult mai mult… alt lucru de care nu eram deloc incantată… Și, totuși, insistaseră de mai multe ori… Ce îngeri! Trebuie să învăț să accept bunătatea celor din jur fără să mă simt atât de rău…
Momentul transferului sosește. Bagajul se presupune că e trimis direct la avion. Ce încredere mai am în ei? Dar ce soluție am? Asta e… Sper să ajungă în Jaipur măcar până plec de acolo, dacă nu odată cu mine. Transferul se face în cea mai dărăpănată mașină pe care a văzut-o Dubaiul. Terminalul de low cost semăna destul de mult cu Băneasa. Nu aș fi crezut așa ceva posibil în Dubai, mai ales după luxul pe care îl văzusem în aeroportul internațional. Și cât mă fascinaseră toți arabii îmbrăcați în alb, cu turbane… Și cum aveau ore fixe la care se auzea prin speakere în întregul aeroport rugaciunile… Absolut fascinant! Și acum, în câteva minute, mă aflăm la un alt capăt al pământului. Impactul nu l-am simțit între urcarea și coborârea din avion, ci în cadul aceluiași aeroport.
Pe „celalata parte a lumii”, în terminalul de low-cost, mă simțeam extrem de prost, extrem de expusă. Erau numai bărbați tuciurii, majoritatea mai mici de înălțime decât mine. Toți se uitau la mine foarte ciudat, întrebându-se cu siguranță ce căutam eu acolo…

Am așteptat liniștită, nu îmi place să mă înghesui, și am urcat în avion printre ultimii. Eram moartă de oboseală. Nu dormisem de două zile… Indienii din jurul meu erau destul de rezervați și totuși curioși, un mix între retras și prea indrazneti… Îmi creau un sentiment foarte ciudat… Până la urmă, m-am mutat mai în spate, unde erau mai multe locuri libere, ca să pot să mă aplec pe scaunul alăturat și poate să adorm câteva minute (doar așa pot să dorm în mijloacele de transport)… Stewardesele au fost extrem de drăguțe și mi-au dat o pernă și o patură… nu m-aș fi așteptat, nimeni nu s-ar aștepta, văzând starea avionului sau stilul pasagerilor… oricum, eram foarte recunoscătoare…

By AdN

INDIA Episodul 4

La aeroport în Jaipur, sunt printre ultimele persoane care se dau jos din avion… sunt în spatele unei mase compacte de bărbați de statură mică și închiși la culoare care așteaptă să își declare intrarea în ţara… Și eu trebuie să fac același lucru… Am de asteptat… Sunt obișnuită cu ideea și nici nu îmi trece prin gând să mă înghesui cu restul lumii, deși îmi fac griji că s-ar putea să îmi fac gazda să aștepte prea mult. Avionul întârziase oricum… Cu aceste gânduri în minte, s-a petrecut un eveniment care mi s-a părut incredibil… Mi s-a făcut semn să mă duc în fața linei… Nu mi-a luat mult să îmi dau seamă ce se întâmplă. Eram discriminată pe motive de culoare a pielii… Era o discriminare pozitivă! Nu mă gândisem niciodată la acest concept, mai ales fiind obișnuită să fiu discriminată negativ de restul Europei atât de nedrept cu fiecare ocazie pe care o aveau. Nu știam ce să simt sau să cred… Nu îmi permiteam să refuz, pe de o parte pentru că nu vroiam să îmi fac gazdă să aștepte și mai mult la o oră atât de nepotrivită (în jur de 4 sau 5 dimineață), pe de altă parte, pentru că cine știe ce și-ar fi închipuit că ascund…

SOSIREA ÎN JAIPUR

La aeroport în Jaipur, sunt printre ultimele persoane care se dau jos din avion… sunt în spatele unei mase compacte de bărbați de statură mică și închiși la culoare care așteaptă să își declare intrarea în ţara… Și eu trebuie să fac același lucru… Am de asteptat… Sunt obișnuită cu ideea și nici nu îmi trece prin gând să mă înghesui cu restul lumii, deși îmi fac griji că s-ar putea să îmi fac gazda să aștepte prea mult. Avionul întârziase oricum…

Cu aceste gânduri în minte, s-a petrecut un eveniment care mi s-a părut incredibil… Mi s-a făcut semn să mă duc în fața linei… Nu mi-a luat mult să îmi dau seamă ce se întâmplă. Eram discriminată pe motive de culoare a pielii… Era o discriminare pozitivă! Nu mă gândisem niciodată la acest concept, mai ales fiind obișnuită să fiu discriminată negativ de restul Europei atât de nedrept cu fiecare ocazie pe care o aveau. Nu știam ce să simt sau să cred… Nu îmi permiteam să refuz, pe de o parte pentru că nu vroiam să îmi fac gazdă să aștepte și mai mult la o oră atât de nepotrivită (în jur de 4 sau 5 dimineață), pe de altă parte, pentru că cine știe ce și-ar fi închipuit că ascund…

Drumul până la oficialul care mă aștepta cu o hârtie de completat, l-am simți umilitor, mai ales datorită faptului că mulțimea aceea de oameni s-a împărțit într-un culoar pentru a mă lasă pe mine să trec. Am acceptat, mulțumind și cerându-mi scuze, și am ieșit mai repede decât majoritatea…

Bagajul meu sosise… O grijă mi s-a ridicat din suflet… O indiancă (prietenă cu un amic spaniol) îmi ceruse să îi iau niște băutură din aeroport. Cumpăr două sticle de vodcă și mă îndrept spre iesire. Nimeni nu pare să mă aştepte… O ușoară teamă începe să-și facă loc în inima mea. Nu am nici cea mai mică idee cum arată gazdă care mă aşteaptă… Cum avea să fie oare prima mea experiență de CouchSurfing?

Cu colțul ochiului, într-o parte a curții dărăpănate pe care abia o desluşeam în întunericul dimineții, văd pe cineva care venea inspre mine… Un tânăr indian, zâmbareț, care mă ia la mișto că vin cu troley în India…”Da, știu, dar restul călătoriei sper să mă ajute” am gândit eu fericită…

DRUMUL SPRE CASA PRIMEI MELE GAZDE

Am urcat într-o mașină murdară, ale cărei geamuri nu le-am văzut niciodată, mă întreb dacă erau lipsă. Pe la 5 dimineața aerul era surpinzator de plăcut, mai ales după chinul aeroportului din Dubai și al avioanelor înghețate de aer condiţionat…

Gazda e foarte drăguță, eu sunt pe jumătate leșinată de oboseală, și fac eforturi enorme să întrețin o conversație coerentă… Și totuși, întâmplarea cu discriminarea pozitivă, și faptul că eram în sfârșit în India (după Japonia, a doua țara pe care îmi doream cel mai mult să o văd din Asia) mi-au injectat îndeajunsă adrenalină încât să trăiesc din plin fiecare clipă a călătoriei cu maşina… I-am povestit și gazdei despre ce am interpretat eu că pe o discriminarea pozitivă, și nu a făcut decât să zâmbească și să râdă puţin… Nu i se părea ceva ieșit din comun… Cel puțin așa am luat-o eu…

Pe drum – un drum plin de gropi (Bucureștiul, în mare parte, poate să concureze cu succes cu străzile din Jaipur), am văzut al doilea lucru incredibil… oameni care dormeau pe stradă… Asta, nu era în sine incredibil, mă așteptăm la așa ceva… dar, întrebându-mi gazdă ce e cu oamenii ăștia, răspunsul a fost că au băut și, cum casele lor erau prea departe, au preferat să doarmă pe stradă… Și aveau pături cu ei! Eu aș fi zis că sunt homeless, dar mi-am crezut gazda… de ce nu mi-ar fi spus adevărul? Evident, printre ei a recunoscut că erau și oameni foarte sărmani, dar majoritatea erau după petrecere…

Și, cealaltă parte care a adăugat esența acestei a două mari surprize: în semi-întunericul zorilor am întrezărit o femeie făcându-și nevoile exact lângă locul unde dormea… am văzut-o mutându-se la 2 păși de locul unde își făcuse nevoile și întinzându-se să doarmă… exact pe trotuar… Eram absolut fascinată! Oamenii ăia cred că erau chiar mai obosiți decât mine! Și, cu siguranță, împărțim niște scări de valori puțin diferite… Mă surpind că nu simt nimic negativ… Nu judec, doar conștientizez…
În sfârșit, ajungem acasă… Era deja acasă pentru mine… La cât de obosită eram, nu aș fi făcut distincție între casa mea și casa unei gazde decât dacă această ar fi fost o stradă urât mirositoare…
… și mi se prezintă cameră unde urmează să-mi petrec următoarele nopţi… Este imensă, dar nu foarte bine întreţinută…
… și mi se prezintă colocatară, o șopârliță care a fost prezentată ca preferând să stea pe pereţi… Nu sunt fan reptile, dar sunt prea obosită că să îmi pese…

În cele din urmă, destul de greu apreciez eu în oboseală mea cronică, gazdă se îndură să mă lase să dorm… Mă așez pe pat… Nu am întâlnit în viață mea pat atât de tare! Era aproape de tăria lemnului… „Ce noroc pe capul meu!”, gândesc nu foarte afectată… Măcar am un pat în seara asta…

Am făcut un dus cu apa rece încercând să nu înghit deloc apa de la robinet – cine știe dacă e contaminată? Nu reușisem să-mi fac nici un fel de injecții recomandate pentru această zonă a lumii… Pregătirile făcute din scurt, plus faptul că datorită simpatiei mele pentru ace, am lăsat pe ultima sută de metri acest aspect, m-au adus în această situație în care prefer să fiu cât de precaută pot.

Nu sunt obișnuită să fac duş cu apă rece, dar nu știu cum să fac apa caldă să meargă în această baie indiană (o cameră fără cadă sau perdea de dus – cu toaletă, cap de duş și chiuvetă) sau, dacă există acest concept în India. Mă schimb în sfârșit în haine curate, și hop în pat… Ce lux să miroşi curat, să fii îmbrăcat în haine curate, să dormi într-un pat curat…

Mă întind pe patul care mi se păruse tare inițial și mă simț că în răi. Ce pat absolut fantastic!!! Sunt conștientă de nivelul de oboseală pe care corpul meu îl resimte, dar pot aprecia încă faptul că acel pat ar fi fost absolut divin și fără că eu să fi fost atât de obosită… Chiar e de un confort deosebit… Nu mai vreau pat cu arcuri niciodată! Am decis!

Câte surpize într-o singură oră! Abia am ajuns în India, abia am întrezărit o urmă din acest univers deosebit și, deși deja am văzut lucruri la care aș fi strâmbat nașul cu altă ocazie, sunt extrem de curioasă și nerăbdătoare să descopăr această parte a lumii atât de captivantă! Fără prejudecăți! Îmi plac sentimentele pe care le evocă în mine acest univers atât de diferit!

By AdN

INDIA Episodul 5

Nu am dormit mai bine în viața mea! Ce pat absolut fantastic!!! Dimineața, defapt m-am trezit pe la 12, mi-am amintit de șopârliță, și deși am zărit-o pe perete, auzind povești din Egipt, am decis să îmi scutur pantofii înainte să îi pun în picioare… Cine știe ce alte animăluțe se pot ascunde pe acolo? Ies din cameră, cunosc familia (mama îmbrăcată în sari, 2 băieți – cel mai tânăr dintre ei venise să mă ia de la aeroport, o fată care mi-a acceptat cererea de a stă la ei… tatăl nu e prin preajmă acum).

PRIMA ZI „DE” INDIA

Nu am dormit mai bine în viața mea! Ce pat absolut fantastic!!!
Dimineața, defapt m-am trezit pe la 12, mi-am amintit de șopârliță, și deși am zărit-o pe perete, auzind povești din Egipt, am decis să îmi scutur pantofii înainte să îi pun în picioare… Cine știe ce alte animăluțe se pot ascunde pe acolo?

Ies din cameră, cunosc familia (mama îmbrăcată în sari, 2 băieți – cel mai tânăr dintre ei venise să mă ia de la aeroport, o fată care mi-a acceptat cererea de a stă la ei… tatăl nu e prin preajmă acum).
(Nu v-am spus care este strategia mea în găsirea gazdelor CouchSurfing. M-am gândit să caut fete sau doamne, care nu sunt membrii de mult. Am citit în cercetările mele legate de CouchSurfing, și mi se părea că are sens, că membrii mai noi sunt mult mai drăguți pentru că nu s-au plictisit încă de vizitatori. Întrebarea e de ce îți mai oferă ospitatalitate cei care nu-și doresc să aibă vizitatori!?!)

Oricum, după scurte prezentări și o mică senzație de jenă, m-au invitat să mănânc alături de ei. Mâncare indiană îmi amintesc să fi încercat doar o dată înainte și să fi avut probleme cu stomacul câteva zile după. În plus, deja mă simțeam îndatorată gazdelor mele pentru deranjul de a sosi la o oră atât de inoportuna și pentru camera cu baie pe care mi-o puseseră la dispoziție (puțin dărăpănată și cu duş cu apă rece, dar mult peste așteptările mele).

Am insistat să mănânc foarte puțin, nici nu îmi era foame, fiind încă extrem de obosită. În plus, trebuia să fiu atentă, să nu am probleme. Dacă în România am avut probleme, cine știe ce o să se întâmple în India, unde am auzit atâtea despre apa, boli…
Totul era gătit foarte bine, însă. Și surprinzător, nu era prea iute (nu pentru mine, oricum!). Întreagă familie era vegetariană. Fiecare dintre ei mâncase carne la un moment dat, dar acum toți mâncau vegetarian deoarece nu considerau necesar că un animal să își piardă viață când ei se pot hrănii și cu alte mâncăruri lafel de nutriționale și gustoase… Cât îmi place cultura asta cu bun simț!

Casa este destul de mare, dar nu foarte îngrijită. Este foarte veche și aflu că vor să construiască una nouă, unde urmează să decoreze mai frumos. Au și câteva ajutoare în casă. Îndatorirea mamei este să pregătească mâncarea pentru familie. Frații duc mâncare tatălui la magazin și evident ajută afacerea familiei (amândoi muncesc de la 14 ani sau chiar mai tineri). Ajutoarele spală vasele și au grijă de restul lucrurilor din gospodărie.

Se pare că picasem în grijă celui mai tânăr dintre băieți. Mă ia cu mașină și mă duce la magazinul lor. Au un magazin cu multe textile din care nimic nu mă atrage… Mă întorc tot prin India.. Nici nu știu la ce să mă uit… Fețe de pernă indiene? Se găsesc peste tot! Materiale de sari? Nici nu știu să le port! Îl cunosc pe tatăl familiei, un domn foarte blând și drăguț, la fel ca întreagă familie. Pentru a mă descurcă până schimb ceva bani, mă împrumută cu echivalentul a 15 euro în rupii. Îi întreb unde pot să îmi cumpăr o cartela pentru mobil, că să pot ține legătură cu ei mai ușor. Îmi spun că e greu să cumpăr una, datorită legilor noi legate de terorism. Nu înțeleg exact ce legătură are India cu terorismului. Îmi spun că au un prieten care lucrează pentru o companie de telefonie mobilă și că o să cumpere ei o cartele în numele lor și o să mi-o dea mine. Sunt copleșită.

Mă duc cu mașină până la City Palace, cea mai mare atracție turistică a orașului. Dacă am timp, mi se recomanda să merg și la observator. Îmi dau o hartă și mă așteaptă la magazin mai târziu.
Pe cont propriu, pentru prima dată, în India. O zi caldă, dar destul de plăcută. Palatul este o operă de artă a stilului Rajput. La fiecare pas sunt mii de detalii de care te poți minuna. Aflu că polo-ul este un joc indian. Nu ătiam… Mă impresionează o curte interioară cu patru porți care reprezintă cele patru sezoane: musonul sau toamna (simbolizat prin păun și zeitatea Cartigue), vara (simbolizată de lotus și Parvati), iarna (simbolizată prin petale de trandafir și o statuieta a zeiței Shiva), și primăvara (reprezentată prin verde, însoțită de zeitatea Ganesh).

Palatul este plin de vizitatori. Majoritatea sunt indieni. Sunt impresionată când văd turism cultural practicat la nivel local. Majoritatea se uită cu interest, dar insistent la mine și mulți din aceștia, îmi cer să fac poze cu ei. Și cu toată curiozitatea pe care o stârnesc, și cu toată atenția pe care o primesc, și cu toate întreruperile explorărilor proprii pe care trebuie să le accept, sunt cuprinsă de un sentiment copleșitor de bunătate. Interacțiunea cu acești oameni, cu această cultură – sau poate religie, este hipnotizanta, ca un drog. Sunt copleșită de sentimentul că bunătatea și bunăvoință pe care o simt pentru acești oameni, care nu era deloc studiată sau impusă, se revarsă asupra mea în valuri compuse din același material. Defapt, ceea ce sunt eu este deschisă să primesc învățături fără să judec. Și ce mă învață această societate este bunătate fără margini. Sunt copleșită și absolut încântată.

Când ies de acolo, încerc să merg peste drum la Observator care înțelesesem că era interesant tot din punct de vedere arhitectural, dar era închis. Nu era foarte târziu, dar totuși era prea târziu pentru asta.
Mă îndrept spre centrul orașului. Am auzit vorbindu-se de Pink Palace… La ce să mă aștept?

By AdN

INDIA – Episodul 6

Am pășit pe poarta palatului pe care abia îl vizitasem (City Palace) cu oarecare reținere. Eram la adăpost între acele ziduri. Oare ce o să găsesc în afara lor? Mă aștept să fie o cu totul altă atmosferă, cam ca diferență dintre a vizită intr-un muzeu liniștit și a păși brusc în mijlocul unei metropole. Harta nu mă ajută prea mult, dar întreb cam în ce direcție să mă îndrept pentru a ajunge la Pink Palace. Pășesc pe străzile Jaipurului, plină de curiozitate, dornică să absorb fiecare aspect al vieții acestui oraș indian. Sunt foarte fericită să fiu aici! Drumul e pitoresc, umplut cu străduțe pline de magazine ce vând lucruri care nu știu cui ar trebui. Culorile sunt magice însă.

O saptamana cat intr-o zi – Just India

Am pășit pe poartă palatului pe care abia îl vizitasem (City Palace) cu oarecare reținere. Eram la adăpost între acele ziduri. Oare ce o să găsesc în afara lor? Mă aștept să fie o cu totul altă atmosferă, cam ca diferență dintre a vizită intr-un muzeu liniștit și a pășii brusc în mijlocul unei metropole.

Harta nu mă ajută prea mult, dar întreb cam în ce direcție să mă îndrept pentru a ajunge la Pink Palace. Pășesc pe străzile Jaipurului, plină de curiozitate, dornică să absorb fiecare aspect al vieții acestui oraș indian. Sunt foarte fericită să fiu aici!
Drumul e pitoresc, umplut cu străduțe pline de magazine ce vând lucruri care nu știu cui ar trebui. Culorile sunt magice însă.

Nu este ușor să intuiesc pe unde să merg pentru a ajunge unde vreau. Oricâtă experiență de călător european sau nord-american aș avea, aici nu se aplică aceleași reguli.
Ajung într-o piață foartă dărăpănată, cu un miros înțepător.

Din nou, nu reacționez cum aș reacționa oriunde altundeva – și anume, să mă enervez, să mă plâng sau să plec cât mai repede de acolo, ci investighez motivul pentru care miroase atât de urât. Nu îmi ia mult să descopăr că, din clădirile ce împrejmuiesc piața, deșeurile se scurg în șanțuri descoperite. Sistemul de canalizare este deschis, nu există țevi, ci doar jgheburi. Iar un concept la care nu m-am gândit până acum. Câte lucruri din viață de zi cu zi nu apreciem!

Mă minunez de reacțiile mele. Mă întreb de ce oare nu sunt îngrozită sau scârbită. Toată lumea aleargă în jur. Unii bărbați încearcă să între în vorba cu mine. Niște fetițe cerșetoare, sau poate că au devenit așa văzându-mi culoarea pielii, întind mână să le dau ceva. Mă uit în ochii lor, sunt goi. Sunt aproape că ochii unor animale, nici buni, nici răi, doar existând. De ce oare nu sunt impresionată de mizerie și cerșetori? Să fie experiența țării în care am crescut atât de puternică? Să mă fi blazat atât de mult?
Îmi ridic privirea în jur. Ochii îmi sunt atrași de alți ochi goi. De data asta, sunt ai unui bărbat. Îl văd umblând într-un portofel. Ia tot ce e în portofel și îl aruncă gol pe jos. Totul se petrece ca prin vis, cu efectul de încetinire pe care cel mai des îl întâlnim în filme. Mă vede. Se uită direct în ochii mei. Știe că știu că a furat. Nu reacționează în nici un fel. Ochii îi sunt atât de goi… Nu pot să îl judec. Simt milă pentru el pentru că ştiu că e pierdut. Nu simt același lucru de la ceilalți oameni din jur. Pe ceilalți îi simt altfel: sunt plini de energii pozitive, de intenții bune. Poate de asta nu îmi fac griji pentru aparatul meu scump decât pentru o secundă.

Mai cumpăr o sticlă de apa pentru care negociez. Este ieftină, așa că mă simt oarecum rușinată să negociez pentru atâta, dar este o chestiune de interacțiune. Este atât de ieftină încât îmi este frică să beau din ea… Cine știe de la ce sursă de apa fusese îmbuteliată?

Multă lume vrea să mă ajute. Mă întreabă unde vreau să merg, vor să mă conducă, îmi spun ce cred ei că aș putea să mai vizitez. Multe zâmbete și multă atenție. Spiritul meu est-european nu poate să nu simtă puțină paranoia. Ce vor oamenii ăștia de la mine. Bunătatea altruistă îmi este străină. Eu o ofer și o aștept, dar am învățat că în societatea noastră este comparată mai degrabă cu prostia decât orice altceva. Și totuși, mă conving că nu vor nimic de la mine, chiar sunt doar drăguți. Incredibil! Evident, la fiecare al doilea pas sunt invitată să cumpăr ceva. Dar, refuzând blând cu dorință să nu supăr, observ că nu insistă așa de mult pe cât aș fi crezut, defapt majoritatea nu insistă aproape deloc… Ce e și cu stereotipurile astea!

Ajung în fața Palatului Roz. Este aproape de apus. Nu este cea mai bună localizare pentru poze. Sunt invitată de un domn într-o clădire situată peste drum, pentru a face poze. Motivul este că că vrea să îi viziteze cineva magazinul de bijuterii. Locația e perfectă pentru a avea o imagine de ansamblu. Mă simt prost, dar nu am de gând să cumpăr lucruri acum pentru a le căra jumătate de glob cu mine… Oricum o să mă întorc prin India. Vreau să fac multe cumpărături la întoarcere. Așa are cel mai mult sens. Mă uit la bijuterii.

Lucrurile materiale mă încânta mai puțin decât de obicei de când
sunt în India… nici mâncare nu am prea mâncat de când am plecat de acasa… Am slăbit ceva kilograme deja…
Mulțumesc și îmi continui drumul. Văd multe bănci. Trebuie să schimb bani, ca să mă descurc de acum încolo pe cont propriu și pentru a nu mai avea datorii față de gazdele mele (ce musafir mai sunt și eu!!!… dar chiar nu am avut un moment de respiro până acum).
Am un cec de călătorii de 200 de euro. Ce să fac cu 200 de euro pentru cele câteva zile cât mai stau în India? Nu pot să schimb doar o parte, așa că ies de acolo cu portofelul doldora de rupii. Abia se inchide… Îmi amintesc de bărbatul cu ochii goi și de portofelul zburând gol prin aer până a aterizat pe pământ…

By AdN

INDIA – Episodul 7

În drum spre magazinul sau, mai bine zis, depozitul de textile al gazdelor mele, trec pe lângă o piață cu un farmec unic. Dinnou, nu văd lucruri care mi-ar trebui, și mă întreb unde este piața cu mâncare… Vânzătorii sunt în plină vervă, având grijă de mărfurile lor. Totul e în continuă mișcare. Pe drum, în încercarea de a găsi drumul spre casă, sunt racolata de un indian care vrea să mă ducă să cumpăr ceva… orice mă interesează… Și mă interesează ceva… Nu am văzut o piață cu mirodenii… Mă învârte pe străduțe mocirloase și înguste și mă aduce în același loc, lucru care mă cam îngrijorează. În această mică excursie, am ocazia să am și o mică revelație. Indiferent de condiții, câinii sunt la fel peste tot. Logică ce ar trebui să se aplice și oamenilor și acest lucru nu mă prea liniștește…

Shopping de India sau…

În drum spre magazinul sau, mai bine zis, depozitul de textile al gazdelor mele, trec pe lângă o piață cu un farmec unic. Dinnou, nu văd lucruri care mi-ar trebui, și mă întreb unde este piața cu mâncare… Vânzătorii sunt în plină vervă, având grijă de mărfurile lor. Totul e în continuă mișcare.

Pe drum, în încercarea de a găsi drumul spre casă, sunt racolata de un indian care vrea să mă ducă să cumpăr ceva… orice mă interesează… Și mă interesează ceva… Nu am văzut o piață cu mirodenii… Mă învârte pe străduțe mocirloase și înguste și mă aduce în același loc, lucru care mă cam îngrijorează. În această mică excursie, am ocazia să am și o mică revelație. Indiferent de condiții, câinii sunt la fel peste tot. Logică ce ar trebui să se aplice și oamenilor și acest lucru nu mă prea liniștește…

Mă aduce într-un magazin la care am fi putut ajunge dacă ne întorceam puțin din drum… Crede că nu mi-am dat seama… Este un magazin de mirodenii, dar nu este deloc ce mi-am inchipuit… saci mari cu mirodenii… nimic exotic, nimic artistic sau colorat, nici măcar mirosurile de mirodenii pe care le doream atât de mult… Ca să aflu unde sunt, cer o carte de vizită și îi pun să îmi arate pe hartă unde ne aflăm, că să știu unde să mă intorc… Uneori, luând oamenii pe ocolite, primești un răspuns mult mai direct și sincer decât întrebându-i direct… Nu-mi place, dar mă adaptez atâta vreme cât nu face rău nimănui…
În cele din urmă, ajung la magazinul gazdelor mele după ce negociez fără convingere cu un conducător de riksha. Prietenul meu (chiar mă simt apropiată de acești oameni ca și cum îi cunosc deja de ani) terminase munca. Îmi propune să îmi arate o parte mai îndepărtată a orașului, pe care sunt sigură că nu aș fi văzut-o singură. Pornim spre un deal de pe care să putem vedea orașul. Începe să se întunece.

Nu am mâncat nimic de la 1 și nici nu m-am prea hidratat. Nu reușesc să găsesc nimic în India și timpul pare să treacă incredibil de repede. Pe drum ne oprim la o benzinărie și înfometată întreb ce aș putea mânca. O samosa cu ketchup… Mă minunez de pliculețul de ketchup pe care îl am în mână. Pare așa de occidental! În urmă întrebării „cât costă?” pe care am adresat-o vânzătorului, prietenul meu și cel ce lucrează la benzinărie au un schimb de replici pe care nu îl înțeleg. Singura parte pe care am înțeles-o, adresată mie, a fost „Pentru tine”. Insist să aflu care a fost răspunsul sau schimbul de replici, dar prietenul meu nu răspunde. Pare frustrat și enervat de reacția celuilalt. Plătește el, nu mă lasă să am de-a face cu vânzătorul de acolo și plecăm în trombă.
Ne continuăm drumul și, în cele din urmă, ajungem la o cetate situată pe un deal din apropierea Jaipurului, de unde se poate vedea o mare parte din oraș. Pare mult mai avangardist de la depărtare și în noapte… o vale plină de luminițe…. Este imens! Bem câte o bere indiană fiecare, nu aș spune că mi se par fantastice, așa că o refuz pe următoarea. Artificii încep să răsară pe cer din toate direcțiile. Ce supriză plăcută! Este un festival, Vijayadashami, care sărbătorește victoria binelui asupra răului. Se spune că este o zi auspicioasa pentru a începe o nouă aventură sau afacere. Ei bine, eu chiar abia mi-am început aventura!

Primesc un nume indian: Radha. Radha este cea mai bună prietenă din copilărie a zeului Khrishna, companioană devotată și foarte frumoasă, a cărei iubire este considerată pură datorită caracterului sau infinit și necondiționat. Povestea este tristă, însă – în ciudă faptului că iubirea lor este pură, destinul îi desparte.
În afară de un nume indian (mereu m-am întrebat care ar fi numele meu dacă m-aș fi născut într-o altă cultură), primesc asigurări că luna de pe cer mă va urmă în călătorie și va avea grijă să îmi vindece tristețea și să mă protejeze în călătoriile mele.
Se pare că noul meu prieten are un mic „crush”… sau poate sunt ei așa romantici de obicei?
Ne întoarcem la magazin. Prin față lui trece un convoi. Rajahul regiunii este prin zonă. Nu am onoarea să îl zăresc… ce e drept, nici nu mă prea interesează… dar sunt acolo când trece convoiul de elefanți, special cu ocazia sărbătorii Vijayadashami, pentru a binecuvânta și aduce noroc locuințelor și magazinelor din preajmă.
În față magazinul zăresc o copilă foarte frumoasă. Mă minunez, savurând un Indian chai delicios de la un vânzător ambulant, și schimb păreri despre fetiţă cu prietenul meu. Îmi spune foarte direct că nu are nici o șansa, că e proastă. Ce șoc!!! Nu știe engleză și nici nu merge la școală. Îl rog să încerce să o ajute cu engleză și să îi explice cât de importantă e educația. După reacția lui, mă îndoiesc că o va face vreodată. Simț o senzație de sufocare, dându-mi seamă câți sunt în această situație și cât de greu este că această situație să se schimbe…

O prima zi absolut incredibilă se încheie. Ce diferență între a stă în față calculatorului pentru o zi, și a fi în continuă mișcare și descoperire. Simt că a trecut o săptămâna, chiar o luna, de azi după-amiază… Mă simt o cu totul altă persoană… Sau, mai bine exprimat, o parte din mine cu care vreau să fiu în contact mai mult, aici iese la suprafața foarte ușor…
India chiar este „simply incredible”!

By AdN

INDIA – Episodul 8

Nu mai fusesem așa de obosită că prima noapte, dar patul asta tare mi se pare genial! De unde iau unul? De ce nu are toată lumea așa ceva? Cum e făcut? E incredibil! Am dormit neîntoarsă. Mă pregătesc pentru noua mea zi în Jaipur, ultima de altfel. Ies din cameră și familia e la ceai. Sunt invitată să iau și eu parte. Mai schimbăm câteva păreri. Astăzi mi s-a recomandat să văd o fortăreața din afară orașului. Bărbații se pregătesc de muncă. Fata, studentă aflată acum într-o mică vacanță, se pregătește să se vadă cu niște prietene. Mama are grijă de următoarea masă și ajutoarele de alte lucruri în jurul casei.

India & Jaipur: AMBER PALACE

Nu mai fusesem așa de obosită că prima noapte, dar patul asta tare mi se pare genial! De unde iau unul? De ce nu are toată lumea așa ceva? Cum e făcut? E incredibil! Am dormit neîntoarsă.
Mă pregătesc pentru noua mea zi în Jaipur, ultima de altfel. Ies din cameră și familia e la ceai. Sunt invitată să iau și eu parte. Mai schimbăm câteva păreri. Astăzi mi s-a recomandat să văd o fortăreața din afară orașului. Bărbații se pregătesc de muncă. Fata, studentă aflată acum într-o mică vacanță, se pregătește să se vadă cu niște prietene. Mama are grijă de următoarea masă și ajutoarele de alte lucruri în jurul casei.

Mi se cheamă o riksha pentru a fi dusă la fort și, deși se învoiseră la preț la telefon, văzându-mă, se renegociază la sânge prețul. Mă simț extrem de prost văzând negocierile și mă îngrijorez. Dacă între ei se ajunge la un acord atât de greu, oare cum o să mă descurc singură la întoarcere? Este o zi incredibil de caldă și abia este 10 dimineață. Călătoria nu este deosebită, deși sunt pentru prima oară într-o riksha automatizată.

Ajung la Amber Palace deja transpirata. Și, iar nu am nimic de băut. Sunt lăsată la poalele unui deal. Zidurile fortăreței sunt de culoarea nisipului din jur. Totul reflectă soarele, iar căldura e deja insuportabilă. Urc multe trepte și ajung într-o curte imensă. Îmi cumpăr bilet și închiriez ghid audio. Toate locurile turistice sunt foarte civilizate și îngrijite, mai mult chiar decât în România.

Văd primele maimuțe, alergând cu câte ceva furat sau primit de la turiști, cu câinii pe urmele lor. Scăpa ușor de câini urcându-se pe ziduri. Sărmanii câini… De ce nu sunt și ei zeități în hinduism/budism?

Palatul mi se desfășoară în față ochilor ca o altă minune arhitecturală indiană, defapt stilurile folosite fiind hindu și mughal. Încerc să absorb fiecare desoperiere.

La umbră unui acoperiș acoperit cu aur, lângă niște pereți cu intarsii de scoică, un domn caucazian mă întreabă în engleză de unde sunt. Aud pentru prima oară de când am plecat, cuvinte în română. Domnul este din Ungaria și pare să vrea să facă conversație. Nu știe decât formule de salut în română, dar sunt impresionată că a făcut efortul să le învețe. Și ce memorie! Îmi povestește că le-a învățat cu mulți ani în urmă. Eu uit cuvinte esențiale, de supraviețuire, pe care le-am învățat cu o zi înainte. Trebuie să îmi mai antrenez mintea.
Sunt destul de scurtă în răspunsuri. Nu am dispoziția să interacționez cu europeni. Mă simt prost că nu pot să întrețin o conversație mai lungă, mai ales cu cineva care nu fuge de români.

Sper că nu am creat o impresie proastă. Într-o altă țara sau în interacțiunea cu străinii, simt că îmi reprezint nația. Îmi pasă ce impresie fac. Toate gândurile și grijile astea mă deconcentreaza puțin și mă fac să ies din starea de comuniune perfectă cu mediul. Trebuie să fac eforturi să reintru în atmosferă. Continui drumul și parcurg fortăreața de două ori în lung și laț. Găsesc și ceva de băut, în sfârșit.

Mă despart cu greu de Amber Palace. Negociez cu riksha pentru a mă duce înapoi în oraș. Știu prețul, dar aici sunt în afară orașului, nu am așa de mare forță de negociere, și, mai ales, sunt clar străină de aceste locuri. Uite și discriminarea pozitivă cum se transformă în una nu așa de pozitivă…

Cu toate astea, pe oamenii ăștia îmi este imposibil să mă supăr! Mai ales că nu au pretenții exagerate… Sunt îndrăgostită de întreagă cultură – de la artă la societate și religie!

By AdN

INDIA – Episodul 9

Pornesc spre magazin. De acolo, mergem acasă. Mama gătește. Face roti, niște pâinici ca niște lipii, dar mult mai mici… Sunt mereu fascinată de tehnici de brutarie… Aluatul e deja făcut din făină cu apa, cine știe ce făină specială – nu am înțeles exact. Mama ia o mică bucățica de aluat, o întinde într-un cerc cu un făcăleț și o așează pe o plită încinsă. O întoarce și apasă cu o bucată de cârpă (curată, am verificat) pe pâinică și asta se umflă!!! India – „simply incredible!” Mâncăm… foarte bun!!! Sunt îndrăgostită de mâncarea indiană… Și acum înțeleg diferență dintre mâncarea din restaurantele din România și cea din India. Prima era veche. Când este proaspătă, oricâte condimente ar fi în mâncarea indiană, aceastea nu îmi fac rău… Așa o explozie de arome nu am mai întâlnit în nici o altă bucătărie!

JAIPUR: ULTIMA ZI

Pornesc spre magazin. De acolo, mergem acasă. Mama gătește. Face roti, niște pâinici ca niște lipii, dar mult mai mici… Sunt mereu fascinată de tehnici de brutarie… Aluatul e deja făcut din făină cu apa, cine știe ce făină specială – nu am înțeles exact. Mama ia o mică bucățica de aluat, o întinde într-un cerc cu un făcăleț și o așează pe o plită încinsă. O întoarce și apasă cu o bucată de cârpă (curată, am verificat) pe pâinică și asta se umflă!!! India – „simply incredible!”

Mâncăm… foarte bun!!! Sunt îndrăgostită de mâncarea indiană… Și acum înțeleg diferență dintre mâncarea din restaurantele din România și cea din India. Prima era veche. Când este proaspătă, oricâte condimente ar fi în mâncarea indiană, aceastea nu îmi fac rău… Așa o explozie de arome nu am mai întâlnit în nici o altă bucătărie!
În drum spre magazin, aud mai multe despre afacerile de familie. Au o fabrică de textile și una de mobilă. Sunt mpresioanata. Mi se propune să vizităm fabrică de mobilă… Fac intarsii de scoică în marmură… Sunt lafel de frumoase că cele pe care le-am văzut la Amber Palace! Ceea ce face acest om este artă… Și toți sunt foarte modești… Sunt mută de admirație și invidie…

Înapoi la magazin probez un sari. Băieții mă ajută să îl probez, eu nu am nici cea mai mică idee cum ar trebui purtat… Nu îmi dau seamă cum se descurcă femeile indiene să nu le cadă bucată asta lungă și înfășură de material de pe ele. Arăt destul de bine. Bollywood-ul mă așteaptă! La intoarcere… mai trebuie să am puțină rabdare…

Pe înserate, când termină gazdă mea treabă, îmi propune să mă ducă la Templul Maimuțelor. Pe drum, printr-o zonă împădurită (nu știu de ce nu m-am gândit la India ca la un loc împădurit… cel puțin nu în afară de zonă de nord pe care nu o aveam în plan), vorbim de zeități. Maimuța este foarte importantă în cultura indiană. Ajungem acolo destul de târziu, aproape să se închidă, îndeajuns de târziu ca lumina să nu fie suficientă pentru a face poze bune…

Maimuțele mi s-au părut dintotdeauna rele… Ajungând acolo, cumpărăm o pungă cu alune… maimuțele, fiind spre sfârșitul zilei, sunt satule… se pare că au avut destui vizitatori… și totuși, iau alunele pe care le dăruim, dar le aruncă pe jos… o maimuța vine foarte hotărâtă și îmi smulge pungă din mână… toate alunele cad pe jos… foarte obraznice! Plecăm mai departe, destul de atenți, pentru că animăluțele astea sunt în număr extrem de mare aici și scot niște zgomote foarte ameninţătoare… Cine știe care e gestul greșit pe care nu trebuie să-l facem… Nu mă simt foarte în largul meu, dar locația e fascinantă… între stânci, un templu, bazine făcute de om, multe maimuțe gălăgioase…

Ne întoarcem în oraș și mergem să mănânc, pentru prima oară în viață mea, tandoori chicken… Comandăm un pui… Mă îngrozesc… după ce nu mai mâncasem mult de atâtea zile, stomacul mi se micşorase… gazdă mea mă liniștește că nu e mare lucru, și adevărul e că se întorc cu ceva de mărimea unui porumbel… Măncăm… Absolut delicios!!! Neașteptat de bun!!!
Indienii din restaurant se uită la mine și par să vorbească despre mine fără să se ascundă… Vor să apară în pozele mele… Eu nu știu cum să fug din poze și oamenii ăștia vor să fie în toate pozele. Mă amuză!

Acasă este o întâlnire de familie. Multe rude împreună. Fac cunoștință cu toți și stau să fac puțină conversație, atât cât simt că nu sunt intrusivă și nici sălbatică. Au un cățeluș, care nu se oprește din lătrat la mine. Nu înțeleg ce se întâmplă. Câinii mă plac mereu. Fac conversație cu el, încerc să îl îmbunez. Nimic nu funcționează. Nu e obișnuit cu oamenii că mine… oare și câinii discriminează aici?
Ultima seară s-a încheiat…
Deja îmi este dor de noii mei prieteni…

ÎNTRE JAIPUR ȘI AGRA

Ultima dimineață în Jaipur. Cum să îmi iau rămas bun de la gazdele mele?
Am câteva cadouri, aduse din țară. Nimic din ce aș putea să le dau nu ar compensa cu recunoștință pe care o am pentru acești oameni care, deși nu mă cunoșteau, m-au ajutat cu tot ce aș fi avut nevoie înainte să le-o cer. Au fost mai receptivi la mine decât majoritatea cunoștințelor mele. Oamenii ăștia m-au primit necondiționat în casa lor, la masa lor, în orașul lor. Au încercat să îmi facă experiența memorabilă, fără să ceară sau să aștepte ceva în schimb. Asta da ospitalitate!

Le dau cadourile. Sunt cea mai entuziasmată de o vază decorativă cu motive tradiționale românești, de culoare roșie – culoare de bun augur în India, defapt în toată Asia – și cu detalii aurii. Păr să fie emoționați și încântați și ei de despărțire și cadouri. Din câte am înțeles, mai primiseră alți CouchSurferi înaintea mea, deci ar trebuit să aibă mai multă experiență decât mine.
Prima mea experiență de CouchSurfing s-a încheiat. Sunt entuziasmată. Încerc să citesc din orice mică reacție dacă ceea ce îmi spune bunul simț este de ajuns. Nu vreau să greșesc cu nimic față de acești oameni a căror bunătate m-a copleșit.
Nici nu știu când dispăruse și reapăruse mama familiei, dar îmi întinde la rândul ei un cadou. Sunt copleșită! Nu pot să primesc!

Dar știu că nici să refuz nu e frumos. Când mi se refuză un dar în România, chiar din bun simț, sentimentele mele sunt mixte: îmi închipui că poate consideră că nu e îndeajuns de frumos, sau poate chiar nu îl vor.
Le-am luat exemplul. Au fost foarte modești și recunoscători când au primit cadourile de la mine. Mă uit la cadoul meu și le mulțumesc, aproape să îmi dea lacrimi în ochi. Sunt niște cercei de argint cu o piatră violet. Îi ador. Sunt simpli, dar îi ador. Simt că o să-i port cu mare plăcere. Nu știu dacă i-aș fi ales singură, dar sunt perfecți. Îi pun la ureche și îmi stau foarte bine. Gazdele mele sunt foarte încântate de cât de entuziasmată sunt de cadoul lor. Un dar dat din inimă, care aduce bucurie, aduce și mai multă bucurie celui ce dăruiește… Ce amintire minunată!

Jaipurul este cunoscut pentru lucrul cu argintul. Și aflu acum, cu o oră inante să trebuiască să prind trenul…
E destul de devreme în dimineață. Nu am apucat să mă odihnesc cum trebuie de când am plecat de acasă. Oboseală se acumulează. Gazdele mele îmi recomandaseră să iau cușetă în tren.
Sunt dusă la gară. Servicii complete! Am fost răsfățată și o știu. Nu am așteptări pentru experiențele viitoare. Îmi păstrez mintea deschisă pentru că știu că oamenii sunt diferiți chiar și în cadrul aceleași nații. Acum mă aflu într-un mediu complet strain…
În tren sunt copleșită de tristețe. Nu vreau să plec de aici. Oare ce o să mă aștepte în viitor? Știu că am fost foarte norocoasă. Sunt foarte emotivă, poate și din cauza oboselii. În tren, cușeta este defapt un pat de tren comparativ cu cele din România, numai că este așezat de-a lungul pereților (al meu în dreptul ferestrei) într-un vagon lung. Toate sunt despărțite de holul pe care se vântura lumea cu perdele. Dar este curat. Am și pernă și pătură. Mi se recomandase cel mai bun loc, lângă fereastră. Celelalte nu aveau deloc lumina. Puteam să văd și peisajul, sau puteam să dorm, orice voiam puteam să fac.

Nu era o dimineață prea frumoasă. Soarele nu răsărise încă peste dealurile dimprejur și aerul era pâclos… poate smog…
Tot drumul până la Agra am fost extrem de tristă. Nu m-am odihnit prea mult, dar nu am putut nici să mă gândesc la planuri viitoare. A fost o călătorie destul de chinuitoare. Deși pe hol se auzeau turiști vorbind engleză, m-am bucurat de intimitatea oferită de perdeau trasă și am stat întinsă încercând să mă relaxez și să îmi odihnesc trupul hăituit.

By AdN

INDIA Episodul 10

Ajunsă în Agra, singură, mă simt puțin pierdută. Nu știu ce să fac…. Am două bagaje. Nu pot să le căr tot timpul după mine. Cine știe dacă au loc pentru lăsat bagaje la Taj Mahal? Și, dacă nu au, ce să fac atunci? Gară este sub orice critică… dărăpănată și urât mirositoare. Că să ajung la ieșire, trebuie să trec pe o pasarelă. Îmi car bagajele în susul și în josul a mult prea multe scări. Sunt deja terminată fizic, și ziua abia a început. Întreb în stânga și în dreaptă dacă pot lasă bagajul undeva. Sunt direcționată într-o laterală a gării, peste niște șine de tren dărăpănate, cu multe figuri dubioase în jur, foarte curioase la vederea mea. Nu îmi place deloc… Ajung la un fel de hambar cu niște rafturi și multe bagaje urâte. Eu am un troley foarte colorat, animal print cu alb și negru, Reebok. Mă gândisem din țară că nu vreau să atrag atenția prea mult, dar îmi plăcuse prea mult ca să nu îl achiziționez. Avea multe compartimente. Era foarte practic, ce e drept. Măcar atât…

Agra & minunea Taj Mahal

Ajunsă în Agra, singură, mă simt puțin pierdută. Nu știu ce să fac…. Am două bagaje. Nu pot să le căr tot timpul după mine. Cine știe dacă au loc pentru lăsat bagaje la Taj Mahal? Și, dacă nu au, ce să fac atunci?

Gară este sub orice critică… dărăpănată și urât mirositoare. Că să ajung la ieșire, trebuie să trec pe o pasarelă. Îmi car bagajele în susul și în josul a mult prea multe scări. Sunt deja terminată fizic, și ziua abia a început. Întreb în stânga și în dreaptă dacă pot lasă bagajul undeva. Sunt direcționată într-o laterală a gării, peste niște șine de tren dărăpănate, cu multe figuri dubioase în jur, foarte curioase la vederea mea. Nu îmi place deloc… Ajung la un fel de hambar cu niște rafturi și multe bagaje urâte. Eu am un troley foarte colorat, animal print cu alb și negru, Reebok. Mă gândisem din țară că nu vreau să atrag atenția prea mult, dar îmi plăcuse prea mult ca să nu îl achiziționez. Avea multe compartimente. Era foarte practic, ce e drept. Măcar atât…

Mi se spune cât costă depozitarea bagajului pe o zi – extrem de puțin – lucru care mă îngrijorează. Asta e, dacă îmi fură toate hainele, nu e sfârșitul lumii. Sunt șanse de 50% să îmi găsesc bagajul, după cum arată locul ăsta. Bine că mi-am rearanjat din tren toate lucrurile de preț în rucsac, ca să le car cu mine. Aici nu aș fi avut deloc intimitate pentru o astfel de activitate.
Mi se arată un loc unde să îmi așez bagajul. Mă chinui singură să îmi ridic bagajul de 17kg pe un raft destul de înalt. Mi se da un bilet cum că am achitat și se scrie cu cretă pe bagajul meu numărul de eliberare. Mi se spune să nu pierd biletul, că altfel nu mi se va da bagajul înapoi. Ce stres! Eu și hârtiile nu suntem prieteni buni… mereu uit pe unde le pun și le pierd de cele mă multe ori…
Ies și nu mă mai uit în urmă. Ce-o fi, o fi! Aici nu mă mai simt atât de responsabilă de fiecare aspect al vieții, așa cum o fac în țările dezvoltate. Aici simt și îmbrățișez cu mult mai mare ușurință destinul și hazardul.

În fața gării se află o multitudine de riksha și, cum par interesată, toți conducătorii sar să le devin clientă. Până la urmă, doi rămân să negocieze cu mine. Îmi oferă să îi angajez pentru o zi. Nu mă gândisem niciodată la asta. Ideea de a avea propriul meu șoferul măcar o dată în viață îmi surâde. Costul e cel puțin dublu decât dacă aș merge până la Taj Mahal și apoi înapoi la gară. Dar mai vreau să fac și alte lucruri. Și, în plus, oboseală m-a prins din urmă. Negociez, insist, dau să plec, renegociez. Nu prea am succes. Am redus ceva, e drept. Cădem de acord.
Îmi iau șofer pentru zi pentru echivalentul a 7 euro. La începutul călătoriei sunt mereu foarte calculată. Nu sunt încântată și nu știu de ce, pentru că sunt conştientă de cât de absurd este prețul.
Foarte aproape de gară este încă o fortăreața… O văzusem pe cea din Jaipur și, cum nu mă simțeam în formă fizică prea bună, decid să am o zi mai relaxată.

Mă urc în riksha. Sunt moartă de foame. Nu am mâncat suficient de prea mult timp. Îmi afectează și nivelul energiei pe care o am. Se miră că nu vreau să merg la fort, dar e îndeajuns de drăguț încât să îmi arate din diferite unghiuri partea exterioară.
Îl rog să îmi recomande un loc să mănânc. Îmi spune că știe el, să nu îmi fac griji. Mă întreb dacă are aranjamente cu șeful localului. Cât de suspicioasă sunt! Din păcate, am călătorit cu conducători de autobuze din România…
Indicațiile sunt: să fie un loc cu mâncare bună, dar nu foarte scumpă, unde mănâncă și indienii și turiștii. Mă duce într-un loc foarte pitoresc, cu terasă pe casă, cu copaci împrejur care oferă protecție împotriva soarelui. Îmi spune să intru, să văd dacă îmi place, și dacă nu, mă duce în alt loc. Nu pare să aibă nici o legătură cu patronul localului. Îi fac semn că e ok, că îmi place. Îmi spune că mă așteaptă afară. Îmi este milă de el.
Intru. Mă simț foarte singură. Zăresc un străin singur la o masă. Pare să își fi terminat prânzul. Îl întreb dacă pot să mă așez lângă el. Nu pare să îl deranjeze. Intru în vorba cu el. Simt nevoia de un contact. Azi chiar nu am chef să mănânc singură. Îi aflu povestea, îmi află povestea. Îl rog să îmi recomande ce să mănânc. El e prin India de mai mult timp. Păcat că văzuse deja Taj-ul. Ne luăm rămas bun.

Îl rog pe șofer să mă ducă la o farmacie. Nu găsesc nimic de una singură în India. Ce e drept, nici nu am avut timp să cutreier, dar totuși, nimic nu arată ca în țările dezvoltate. De când am venit, nu am văzut o farmacie. Oare cum le semnalizează ei? În România, la fiecare pas dai de o farmacie și de o bancă. Oricum, mă duce pe niște străduțe întortocheate, prin ce pare a fi piața orașului, căreia, ca și celei din Jaipur, nu îi găsesc farmecul așteptat. Ajungem la un magazin de care nu mi-aș fi dat în veci seamă că e farmacie. Mă aprovizionez cu tot ce am nevoie sub atentă supraveghere a celor doi indieni care îmi oferă serviciile lor. Plecăm…

Șoferul mă duce până aproape de Taj Mahal. Îmi spune cum să ajung acolo, nu poate merge cu riksha atât de aproape. Aranjăm în cât timp să mă întorc acolo- vreo 4 ore. Toate străzile arată lafel.

Sunt îngrozită să nu mă pierd de el. Oricum, îi plătesc doar jumătate, deși insistă să îi plătesc totul acum. Oare îi e teamă că nu o să mă întorc? Eu, pur și simplu, nu aș vrea să trebuiască să negociez dinnou restul traseului. Îmi promisese că după ce termin cu Tajul, să mă ducă pe partea cealaltă să îl văd de peste răul Yamuna.

By AdN