De când mă știu, ieșitul din această tara este cea mai dificilă parte a oricărei excursii. Inițial, cozi multe la frontiere și controale interminabile. Acum, bilete pentru ieșire foarte scumpe și opțiuni mai puține decât pentru locuitorii țărilor dezvoltate, și, sărmanii de noi, avem nevoie de nenumărate vize – vize de turism, vize de tranzit chiar (cărora chiar că nu le găsesc nici un scop)… Dar să revenim de la frustrări, la poveste… Mă duc să îmi iau bagajul, dar bagajul nu mai vine. Aflu că trebuie să ies că să îl iau. Ce sistem stupid au și ăștia! Mă duc să iau o viză temporară, dar nu e gratuită așa cum am citit pe internet, defapt nu e deloc ieftină (costă aproape cât salariul pe o săptămâna) și trebuie să includă și un hotel. Mă interesez ce se întâmplă cu bagajul. Mi se spune că va fi transferat la următorul meu zbor. Mi se pare dubios, să fie atât de domni și să aibă un sistem așa de bine pus la punct? Mai întreb la alt ghișeu și la altul. Toți zic la fel.
ÎNCEPUT FĂRĂ DE SFÂRȘIT
De când mă știu, ieșitul din această tara este cea mai dificilă parte a oricărei excursii. Inițial, cozi multe la frontiere și controale interminabile. Acum, bilete pentru ieșire foarte scumpe și opțiuni mai puține decât pentru locuitorii țărilor dezvoltate, și, sărmanii de noi, avem nevoie de nenumărate vize – vize de turism, vize de tranzit chiar (cărora chiar că nu le găsesc nici un scop)…
Dar să revenim de la frustrări, la poveste…
Mă duc să îmi iau bagajul, dar bagajul nu mai vine. Aflu că trebuie să ies că să îl iau. Ce sistem stupid au și ăștia! Mă duc să iau o viză temporară, dar nu e gratuită așa cum am citit pe internet, defapt nu e deloc ieftină (costă aproape cât salariul pe o săptămâna) și trebuie să includă și un hotel. Mă interesez ce se întâmplă cu bagajul. Mi se spune că va fi transferat la următorul meu zbor. Mi se pare dubios, să fie atât de domni și să aibă un sistem așa de bine pus la punct? Mai întreb la alt ghișeu și la altul. Toți zic la fel.
Mă liniștesc. Și acum ce fac? Am timp berechet. Dar sunt moartă de oboseală. Mai am vreo 10 ore de așteptat.
Stau la rând la internet, când îmi vine rândul este atât de încet încât nu îmi vine să cred! CouchSurfingul e blocat de aeroport. Orice alt website merge foarte greu. În inbox primisem mesaj de la gazda mea de CouchSurfing cu numărul de telefon. O sun. Decisesem să stau în aeroport. Era deja prea târziu să mai fac altceva. Păcat că nu văd Dubaiul, dar mă întorc tot pe aici. O să iau o viză din Australia, dacă pot… dacă nu, din aeroport.
Mă așez pe un șezlong și încerc să dorm, chinuită și înfrigurată și semi-hrănită doar cu răcituri, alături de multe familii de indieni sau alți sărmani care nu își permit să iasă din aeroport…
Cu ceva timp înainte de celălalt zbor, deși este contrar firii mele să mă grăbesc, mă duc la ghișeul de transfer. Probleeeem! Nu se poate face transferul bagajului meu decât dacă plătesc o taxă aproape cât ar fi fost viză și hotelul… Incredibil! Sunt devastată! La ghișeu lucrează o romanca… Se uită la mine nu foarte impresionata… Îmi dau lacrimile de frustrare… „Asa e aici! Se fac bani din orice!” Arabii ăștia!!! Bon, cel puțin ăștia din Dubai… Platesc… Aș fi putut să ies, să dorm decent într-un pat, să văd ceva din oraș, și să mă întorc ca un om fericit la aeroport să prind următorul avion!
Nu îmi vine să cred ghinionul pe care îl am. Și prietenul meu pilot mă avertizase să am grijă cu vizele din Dubai. De ce am găsit alte informații pe internet? De ce nu a fost nimeni din aeroportul ăsta în stare să mă îndrume corect? Îmi dau lacrimi de frustrare!
Ajung la punctul de transfer spre terminalul de low cost, la care aveam bilet spre Jaipur. Aici lucrează un indian. Pare mult mai impresionat de suferința mea decât românca. Încearcă să afle circumstanțele tristeții mele. Încercă să mă ajute cu o vorbă bună…”Aşa e când pleci de acasă, poate ți-e dor de ai tăi, poate ți-e dor de iubitul tău!… Cum să plângi pentru niște bani?… Eh, nu lua lucrurile așa de în serios!… Cum să însemne că restul călătoriei tale o să fie la fel?”
Da, asta era problema mea… Eram îngrozită că, în două zile, am avut două încurcături majore. Și în plus, deja cheltuiam bani în plus, bani pe care nu îi planificasem și care nu aduceau un plus experienței mele. Oare cât din călătoria mea o să fie așa? Și ce frustrant că nu am putut să iau decizia cea mai bună, indiferent de datele pe care le aveam la îndemână.
De ce comunică oamenii fără să știe cu adevărat răspunsul potrivit pentru situația expusă? Mai ales când m-au văzut incredulă, ar fi trebuit măcar să mă direcționeze la un ghișeu mai informat. Ca în Italia, știam limba, mă înțelegeau perfect, și totuși, nu am găsit un italian care să-mi spună că nu știe unde este orice căutăm. Toți îmi spuneau să merg drept înainte („sempre dritto”), indiferent de ce căutam. Se pare că toate drumurile duc la Roma, dacă o iau pe ocolite sau mai drept, până la urmă ajung și unde voiam să ajung… Oamenii ăștia și noțiunea timpului! Dar cel mai important, noțiunea adevărului și a importanței acestuia!
Nu mai am nici un chef. Simt un negativism exacerbat. Mă tem că gândurile mele de neîncredere că bagajul ar fi transferat au atras după sine această situația negativă. Ce tâmpenie de gânduri! Nici nu am plecat bine și sunt deprimată? Sau poate lecția pe care trebuie să o învăț este că trebuie să am încredere în instincte? Am avut! Dar ce puteam face? Am întrebat la fiecare ghișeu pe care îl găsisem în cale. Chiar nu văd ce altceva aș fi putut să fac…
Oricum, indianul meu s-a dovedit a fi trimis de Dumnezeu, pentru că m-a făcut să privesc înainte. Până la urmă, îmi continuam drumul, și următorul popas va fi în India. Ce bun este acest străin cu mine… Să fie un spirit bun care îmi este alături în momentele critice pentru a mă ajută să îmi împlinesc „legenda personala”?
Sper să fie lafel de bune și gazdele mele. Din emailuri, așa păreau. Le dădusem un telefon și din aeroport și mă facusere să mă simt mai bine. Mă vor aștepta la aeroport deși o să ajung la 4 dimineață. Mă simțeam extrem de profitoare și intrusivă, dar eram moartă de oboseală și nu știam cum o să mă descurc cu taxiurile… Le uram pe cele din București, în India probabil trebuia să negociez mult mai mult… alt lucru de care nu eram deloc incantată… Și, totuși, insistaseră de mai multe ori… Ce îngeri! Trebuie să învăț să accept bunătatea celor din jur fără să mă simt atât de rău…
Momentul transferului sosește. Bagajul se presupune că e trimis direct la avion. Ce încredere mai am în ei? Dar ce soluție am? Asta e… Sper să ajungă în Jaipur măcar până plec de acolo, dacă nu odată cu mine. Transferul se face în cea mai dărăpănată mașină pe care a văzut-o Dubaiul. Terminalul de low cost semăna destul de mult cu Băneasa. Nu aș fi crezut așa ceva posibil în Dubai, mai ales după luxul pe care îl văzusem în aeroportul internațional. Și cât mă fascinaseră toți arabii îmbrăcați în alb, cu turbane… Și cum aveau ore fixe la care se auzea prin speakere în întregul aeroport rugaciunile… Absolut fascinant! Și acum, în câteva minute, mă aflăm la un alt capăt al pământului. Impactul nu l-am simțit între urcarea și coborârea din avion, ci în cadul aceluiași aeroport.
Pe „celalata parte a lumii”, în terminalul de low-cost, mă simțeam extrem de prost, extrem de expusă. Erau numai bărbați tuciurii, majoritatea mai mici de înălțime decât mine. Toți se uitau la mine foarte ciudat, întrebându-se cu siguranță ce căutam eu acolo…
Am așteptat liniștită, nu îmi place să mă înghesui, și am urcat în avion printre ultimii. Eram moartă de oboseală. Nu dormisem de două zile… Indienii din jurul meu erau destul de rezervați și totuși curioși, un mix între retras și prea indrazneti… Îmi creau un sentiment foarte ciudat… Până la urmă, m-am mutat mai în spate, unde erau mai multe locuri libere, ca să pot să mă aplec pe scaunul alăturat și poate să adorm câteva minute (doar așa pot să dorm în mijloacele de transport)… Stewardesele au fost extrem de drăguțe și mi-au dat o pernă și o patură… nu m-aș fi așteptat, nimeni nu s-ar aștepta, văzând starea avionului sau stilul pasagerilor… oricum, eram foarte recunoscătoare…
By AdN
0
