Ganduri din calatorii

Epistola I

Ne naştem uzi, goi şi flămânzi. În general, venim de nicăieri şi ne ducem undeva, probabil înainte, pe un fir subţire de drum, situându-ne de fiecare dată la marginea propriei noastre mirări.
Suntem curioşi, ne place să descoperim, avem o apetenţă pentru nou, încercăm fără încetare să cuprindem momente de necuprins, noutatea dominându-ne la fiecare pas, fără nicio urmă de efort sau de intenţie. Deseori, ne ţesem vise şi le depunem la picioarele noastre precum un covor, iar multe dintre acestea trăiesc în memoir-urile noastre cu mirosuri, cu sunete, cu prezenţe, cu imagini mişcate, aşa cum s-au consumat ele sau aşa cum ni le dorim.
Umblăm necontenit încoace şi încolo surprinzând, în tablouri grandioase, cromatica fastuoasă a lumii, trăind experienţe cât mai atrăgătoare, cât mai neasemuite, distinse, alese, scumpe, preţioase.
Suntem capabili să vedem raţiunea estetică dincolo de orice moment. Ne lăsăm cuprinşi de revelaţii şi ne înclinăm în faţa marilor frumuseţi. Suntem ca nişte misionari, fanatici ai cunoaşterii intime, cât mai fidele a universului, a fenomenelor naturale, a comportamentului uman, a filosofiilor fără nume, a ansamblurilor de concepţii, obiceiuri şi credinţe, a altor state, a altor vieţi, a altor suflete. Am realizat care ne sunt năzuinţele finale şi am decis să ne exprimăm prin fapte. Am refuzat să dăm timpului timp şi am decretat să ne punem în mişcare.
Mă gândesc la ultima mea calatorie şi îmi amintesc cum urmaream cu privirea drumul şi bordura lungă din stânci. Soarele îmi cadea pe partea dreapta a corpului şi mă făcea să mă afund şi mai mult în scaun. Era o lume ciudată făcuta din soare, frig, plaje, munţi, alei nisipoase, terase în aer liber şi mulţi turişti cu care mă aventuram din când în când pe tărâmul conversaţiilor de circumstanţă.
Când te trezeşti singur într-un oras ciudat, ai una dintre cele mai placute senzaţii din lume. Uneori aerul era cald, dar nu înabuşitor sau umed iar eu mă simţeam în largul meu, departe de zgomotul şi aglomeraţia orasului, de grija zilei de azi şi a celei de mâine, sau de orice altă urma de discomfort, având în faţă marea oportunitate de a-mi recăpata modestia în momentul în care am realizat locul infinitezimal pe care îl ocup pe marea hartă a lumii.
E drept, ce am expus aici nu-i o poveste ori un ciot, ci un uragan de lumină şi culoare, un exerciţiu de renunţare dar şi de acceptare, o frântură de eternitate anticipată cu placere şi amintită cu nostalgie…

By Simone

Epistola II

Călătoria şi iubirea ni se perindă prin viaţă ca două sinonime. Uneori, călătorim pe terenul experienţelor­ umane cu viteza iubirii, îmbrăţişând viaţa sub toate formele ei. Alteori, călătorim cu frânele apăsate, păşind temător, în vârful degetelor, pe întinderea plină de neprevăzut.
De cele mai multe ori însă, felul în care călătorim constituie o oglindire fidelă a modului în care iubim. Aflate sub semnul permanentului sau al asumării pasagere, micile sau marile iubiri pot lua naştere în marile metropole ori în colţuri de mult uitate de lume şi neatinse de semnele civilizaţiei moderne. E greu să opunem rezistenţă acelor momente, acelui sentiment de posibilă întregire şi desăvârşire, acelei forţe ce va avea să devină atât de vie şi de satisfăcătoare încât ajunge să ne inunde corpul, să ne dea acele trei bătăi în plus pe minut, conducându-ne pe distanţe nebănuite.
Uneori purtăm lupte pentru a ajunge acolo fizic, lupte fireşti ce se dau între raţiune şi spirit însă, odata ajunşi, ne simtim ca şi cum am descoperi o uşa cu un semn pe care scrie „Bine ai venit acasă!”. Pentru unii, dragostea se naşte la Paris. Scăldată în parfumuri franţuzesti ori mirosuri de patiserie, dragostea cuiva drag îşi înghesuie acum existenţa printre cele 700.000 de lacăte agăţate de grilajul binecunoscutului pod de peste Sena.
Înţelegerea faptului că puterea iubirii străbate lumile în acest fel, depăşind orice graniţă, îi imprima celui capabil să simtă nu doar o forma de respect, ci şi o forma de veneraţie pentru ceea ce reprezintă ea – o legatură atât de profundă între suflete.
Călătoria este poate cel mai rafinat, complex şi lipsit de grabă preludiu sentimental iar timpul petrecut în mişcare ne face să reflectăm şi mai profund asupra faptului că iubirea are un mod surprinzător de a ne atrage atenţia, amintindu-ne tuturor despre adevarata forţă ce se aşterne dincolo de noi.
Ce-i drept, preţul iubirii este ridicat. Nimeni nu a spus ca va fi simplu. Uneori ne putem simţi ademeniţi din propria peşteră doar pentru a face faţă unei lumi viciate, dând piept cu alte locuri pustii, alţi oameni înstrăinaţi şi alte vise abandonate.
Însă călătoria înspre iubire este o calatorie ce trebuie făcută, oricât de neprevazut ar fi ţipătul dintre tăceri…

By Simone

Epistola III

Exista momente in viata fiecaruia dintre noi in care ne sufocam respirand, momente in care simtim ca aerul care intra in noi este infinit mai mic decat cel care iese, momente care ne apuca de mana, ne trag incet-incet pana ne inghit. Simtim cum orice urma de prezenta ne inghesuie, orice loc sau orice intindere ne apasa si orice dara de aer ne ineaca plamanii. Momente in care monotonia ne-a intrerupt viata, tristetea ne-a spulberat obsesia echilibrului iar fericirea pare ca a dat bir cu fugitii.
Uneori e normal ca totul sa fie pe jumatate, si sa fim nevoiti sa intelegem doar acea parte, regasindu-ne inundati in cote egale de zambete si lacrimi, de certitudini si incertitudini. Poate ca nici nu ne dorim perfectiunea, poate ca ne dorim doar sa zburam, in propiul nostru stil, caci zborul a fost candva ceva firesc iar aterizarea nefortata.
Azi ne dorim sa zburam spre cer, refuzand si acceptand in egala masura tacerea si cuvintele, sentimentele si neutralitatea, lumina si intunericul, culoarea si non-culoarea, echilibrul si dezechilibrul si jocul dominatiei celor doua opuse ireductibil. Calatoria in cadranul acestor momente nu inseamna a ajunge undeva, ci a pleca, a ne alunga de pe mizeria cotidiana unde si praful a obosit sa se mai asterne. Si mai presus de toate, ne dorim o forma de control, o putere de dirijare a propriilor noastre vieti. Zburam pentru a da piept cu alte sensibilitati, alte suflete imperfecte, alte ruine si alte bogatii, alte adancimi si alte inaltimi, alte lucruri clare sau de neinteles, apreciative sau depreciative, in fel si chip, doar pentru a mima o forma de auto-implinire si refugiu.
Acest efort perpetuu ne face sa privim si mai atent si mai profund la cei din jur si totodata si la noi, contempland in egala masura cele doua factiuni adverse ale aceleasi lumi.
Tot ceea ce ne dorim e sa alunecam printre diferitele ipostaze ale vietii in mod voit, purtand deopotriva atat sceptrul invingatorului cat si sabia franta a celui invins.

By Simone

Epistola IV

Ne place sa traim profund, strivind grijile intre degete si azvarlind firmiturile in directia vantului. Cuprinsi de nelinisti firesti, dorim sa le uitam, sa le ascundem undeva departe in noi si le abandonam acolo. Aspiram spre o stare de deplina multumire sufleteasca in organizarea asta superioara. Caci viata e dincolo de gestul zilnic si aspiratia obisnuita, dincolo de sacra banalitate ori de nimicurile cotidiene. Ea subsumeaza toate acele realitati ce trebuiesc traite, ci nu simplele aventuri capricioase. Viata inseamna calatorie, o calatorie care nu stim niciodata catre ce lumi sau catre ce orizonturi ne poarta. Iar cea mai frumoasa dintre acestea este calatoria catre sine, o calatorie menita sa descopere unirea dintre minte si corp si sa gaseasca frumusetea din viata, oriunde s-ar ascunde ea. In amalgamul de scenarii ne punem pe hartie un mic univers.
E nevoie sa schimbam culturile, sa experimentam diversitatea traditiilor umane, evadand in calatorii spirituale pentru a ne putea descoperi sau redescoperi pe noi, bucati ale unor jumatati in cautarea intregului. Stagnarea reprezinta doar o forma de limitare. Suntem o specie migratoare, iar singurul drum pe care ni-l putem permite este propriul drum, ghidat de ratiunea propriului nostru spirit.
Azi putem depasi soarele, putem ajunge la inaltimi nebanuite, putem explora adancul apelor, diversitatea credintelor, a chipurilor cioplite, a destinelor omenesti, a creatiilor de tot soiul, a istoriilor ingropate sub asfalt si toate acestea trezesc in noi reflectii adanci, reflectii care prin frumusetea lor strarnesc mintea catre meditatii rodnice, spirituale, morale sau estetice.
Experientele sunt….armonioase in trairi si sufocante prin absenta iar viata…o calatorie uneori lejera, uneori anevoioasa catre noi insine, catre propiul sine. Suntem niste calatori neobositi, iar dorinta de schimbare ne macina. Motivul pentru care fugim catre exterior este pentru a ne echilibra balanta interioara, pentru a ne cunoaste si pentru a ne desavarsi. Iar cand ajungem acasa, totul ramane acelasi, insa ceva s-a schimbat in noi si asta schimba totul.

By Simone

Epistola V

Suntem inconjurati de posibilitati paradisiace. Cautarea fericirii pentru fiecare dintre noi formeaza fundatia sistemului nostru de valori si orice este mai jos de aceste criterii ne devine daunator. Fie ca ne referim la sunetele line si senzuale ale naturii, la apa perfecta a marilor sau a oceanelor, la parfumul plantelor care inmiresmeaza discret aerul ori la lumina placuta a ultimelor sau a celor dintai raze de soare, toate acestea genereaza inlauntrul nostru un sentiment de satisfactie ireductibila si o senzatie profunda de ataraxie, inganduind oamenilor sa se plimbe cu sufletul de mana.
Suntem niste privilegiati ai vietii, capabili de a ne regasi in orice lucru frumos si curat, avand drept posesiune o valoare inestimabila: libertatea. Asadar, vorbim despre libertate si ne dorim sa o traim fara sa o deformam. Caci, daca nu putem face lucrurile catre care nazuim , de ce am decreta ca viata ne si apartine? Cea mai mare cinste pe care i-o putem aduce vreodata este sa actionam pe baza ei pentru a nu ramane niciodata sau aproape niciodata in mijlocul coliviei.
Fiintele noastre, a celor care poarta insemnul libertatii, vor navalii intotdeauna inspre gratii. Ele vor simti emotiile gasite in exprientele cerute sau consumate, bucurandu-se in libertate de un orizont vast. Privind la lumea din jur, este usor sa vedem oamenii ca pe niste roboti neajutorati si servili. Insa daca vom privi mai in profunzime, vom vedea altceva.
Ii vom vedea pe aceia care resping dictatura concretului si a imediatului suficient, a posibilitatilor finite, a infundaturilor, a impasurilor identitare, alegand sa fie liberi inainte de a-si cere libertatea. Ei sunt cei care respira aerul libertatii cu eroism si curaj, imbratisand patimas necunoscutul. Ei sunt cei care sacrifica ceea ce sunt pentru ceea ce pot deveni, pretuind schitele realizarilor sale supreme.
Si mai presus de toate, ei sunt cei care deschid larg ochii pentru a observa si ultima frantura de lume, purtand aripile dorintei, a implinirii si a frumosului. Pentru toti acestia, experientele sunt cele mai eficiente instrumente de schimbare atata timp cat esti dispus sa te imbunatatesti.

By Simon

Epistola VI

De ce avem nevoie de calatorii? Ascunsa în aceasta întrebare se afla o realitate foarte importanta: fara ele, vom duce o viata unidimensionala, fara a cuteza realmente sa atacam fericirea si implinirea. Calatoriile inseamna activitati care ne provoaca sau ne induioseaza, oameni minunati in vietile noastre si timp sa petrecem alaturi de ei, ca si un sanctuar spiritual care sa ne indeplineasca propriile necesitati ori care sa ne ofere adevarate lectii de viata si de simplitate. Da, ne bucuram de curcubeie, rasarituri de soare, ploi repezi de vara si toate lucrurile gratuite din viata. Totusi, rasariturile sunt mai frumoase atunci cand le putem privi din diferite colturi ale lumii, pe diferitele intinderi si sub diferitele nuante si miscari. Dincolo de orice punct de sosire este un altul de plecare iar viata ne dezvaluie intotdeauna o idee importanta: aceea de a nu uita niciodata scopul calatoriei si de a pierde vreo sansa de a vedea un curcubeu. Daca nu indraznim, toate experientele ne sunt imposibile. In definitiv, cu cat existenta noastra este mai profunda, cu cat inima este mai implicata, cu atat intrebuintarea vietii este mai justificata si plina de sens.
A porni intr-o calatorie este intotdeauna cel mai frumos lucru pe care il putem face pentru noi insine. Iar o calatorie lunga incepe fara doar si poate cu primul pas. Prin intermediul ei vom putea sa recunoastem nemarginirea spiritului uman si maretia de care suntem capabili. Ne vom putea minuna de triumful viziunii omenirii in fata piramidelor, a Colloseumului sau a zgarie-norilor ce se inalta spre cer. Vom putea ramane uimiti de curajul si optimismul celor care, dincolo de lipsurile cu care se confrunta in fiecare zi, sunt mai fericiti decat noi. Vom fi martorii entuziasmului celor care asteapta cu sufletul la gura fiecare picatura de ploaie, pretuind-o mai mult decat poate ar pretui altii stralucirea aurului. Si nu in ultimul rand, ne vom putea bucura de fiecare modalitate in care lumea alege sa ni se dezvaluie, cunoscand astfel virtutea cea mai de pret a sufletelor nobile: recunostinta.

By Simone

Epistola VII

Timpul trece. Timpul a trecut.. si totusi am o oarecare nadejde in povesti cu finaluri fericite. In „onoarea” acestei taceri de patru luni m-am gandit sa vorbesc despre „tacere”. Acea tacere mult mai profunda si mai plina de semnificatii ca aceea a neredactarii acestui articol din considerente superficiale. Este vorba despre acel sindrom al tacerii ce se instaleaza negresit in viata fiecarui om, facandu-ne sa ne regandim scara valorilor morale, sa ne largim principiile si sa ne chestionam adevaratele sentimente. El este cel care nu inceteaza sa ne „vorbeasca” despre momentele magice ce isi aduc aportul generos de implinire, facand posibila trairea unor adevarate lectii de fericire. Insa fericirea noastra depinde numai de lumina noastra interioara. Ceea ce se afla in urma noastra si ceea ce se afla inaintea noastra conteaza prea putin.

Timpul trece. Timpul a trecut..si totusi am o oarecare nadejde in povesti cu finaluri fericite. In „onoarea” acestei taceri de patru luni m-am gandit sa vorbesc despre „tacere”. Acea tacere mult mai profunda si mai plina de semnificatii ca aceea a neredactarii acestui articol din considerente superficiale.

Este vorba despre acel sindrom al tacerii ce se instaleaza negresit in viata fiecarui om, facandu-ne sa ne regandim scara valorilor morale, sa ne largim principiile si sa ne chestionam adevaratele sentimente. El este cel care nu inceteaza sa ne „vorbeasca” despre momentele magice ce isi aduc aportul generos de implinire, facand posibila trairea unor adevarate lectii de fericire. Insa fericirea noastra depinde numai de lumina noastra interioara. Ceea ce se afla in urma noastra si ceea ce se afla inaintea noastra conteaza prea putin.

Ar trebui sa ne dam seama ca natura umana detine forta fericirii si ar trebui sa actionam pe baza ei. Ar trebui sa traim plenar momentul prezent si sa respingem orice alta forma de fericire insesizabila. Ar trebui sa ne fixam scopul undeva in stele si vom creste odata cu el.

Pentru voi, cititori ai acestei pagini, este firesc, as putea spune, ca o mare parte din fericire sa vina „in” si „din” calatorii. A vedea Marele Zid Chinezesc, a va plimba prin pietrele din Marrakesh sau a hrani o girafa in Africa de Sud pot fi o sursa sigura de fericire. Caci viata voastra, cat si a noastra, are sens daca, in sirul nesfarsit de momente banale, se aprinde totusi scanteia cutremuratoare a fericirii.

In lumina acestor randuri, inchei prin a spune urmatoarele: Faceti-va timp sa traiti prin calatorie experintele cunoasterii altor lumi, a descoperirii altor vieti, pentru a nu pierde sensul acestei calatorii numita viata.

By Simone

Epistola VIII

Poate ca e intotdeauna uimitor sa aflam cum in momentele de schimbari si controverse gustam o alta portie de singuratate, cum dragostea noastra nu e la fel de atractiva pentru altii precum este pentru noi ori cum suntem fortati sa traim anormalul de zi cu zi mimand normalul.

Poate ca muncim inutil si ne bagam in lucruri care nu ne fac placere. Poate ca suntem apti de pasiuni puternice, unice, nezdruncinate, insa nu nu este ingaduit sa le urmam. Poate ca ne simtim coplesiti de presiunile vietii si nu putem gasi in noi puterea pentru a le putea invinge. Poate ca ne socotim fara folos si poate ca am incetat sa indraznim sa speram, sa credem sau sa alinam.

Poate ca povestea pe care o traim este diferita de povestea la care am visat si poate ca cicatriciile pe care sufletul ni le poarta sunt mult prea adanci.

Poate ca nu traim in prezentul concret si viu ci ramanem blocati intr-un viitor fad si indepartat doar pentru ca viata nu mai izbuteste sa ne satisfaca.

Poate ca ne lipseste curajul de a ne infrunta propriile vieti sau poate ca singurul lucru de care ne temem este insasi frica.

Si poate ca nu vom stii intotdeauna cata munca, cat efort, cate reintoarceri, cate intrebari, cate dubii sunt necesare in realizarea propriilor noastre dorinte.

Poate ca nu vom stii intotdeauna unde vom ajunge, poate ca nu vom stii intotdeauna ce vom gasi pe drum, poate ca nu vom stii intotdeauna ce vom primi de la oameni, insa nu-i cu putinta sa ne intorcem triumfatori daca nu am plecat nicaieri.

Poate ca nu exista o garantie pentru succes cum nu exista un antidot pentru esec insa actiunea este singurul lucru care conteaza. Iar sa castigi nu este ceva ce vei face „candva”. Cea mai potrivita zi este „Astazi”.

By Simone

Epistola IX

A mai trecut o zi. Din nou, luna se aprinde precum o candela la mormantul zile ce a pierit. Ma aflu undeva intr-o cafenea veche, aglomerata unde, sub lumina felinarelor, respir si iubesc alaturi de micii parizieni, de artistii inca necunoscuti, de amorezatii de pretutindeni.
In Paris, noptile imi par poezii ce rimeaza perfect cu inimile celor mai asurzi indragostiti. N-am fost nicicand mai lipsita de orice fatada de ratiune si nicaieri nu mi s-a parut cerul mai aproape ca aici, in acest axis mundi al iubirii. Imi mut privirea de la cartea in a carei lume m-am pierdut pret de cateva ore, inchid ochii pentru o clipa si ma gandesc la acel sentiment autentic de iubire. A fost un tablou remarcabil, greu de uitat, greu de trait. De partea cealalta a geamului zaresc cum doi oameni vinovati de un sarut traverseaza parcul, tinandu-se de mana. Mai tarziu vor trece din nou pe aici, avand aceeasi expresie in ochi si acelasi inteles in stransoarea mainii.
In mod aproape bizar in mintea mea pluteste un gand iar neasteptatul meu gand nu avea sa fie dat uitarii. Ma las purtata ametitor de o emotie umana iar mirosul filelor de carte incep sa ia forma unui parfum de epoca. Cu fosnete de fuste si matasuri, cu placeri tentante la tot pasul, Parisul binecunoscut mie devenise un amestesc de superfluu cu profund, de grotesc cu apetisant, de fermecator cu inaccesibil. Sub propriile-mi priviri, Parisul isi dezvaluia sarmul mereu surprinzator al boemei pariziene.
Aici, romantismul orasului se intensifica, sarutul indragostitilor unind cu adevarat sufletele. Dispozitia sufleteasca a indragostitului din mine devenea o stare normala iar iubirea devenea un sentiment deloc nestatornic, lipsit de orice judecata a mintii ori de influenta propriilor noastre caractere.
Aceste locuri si simturi ce s-au contopit ca un vartej si in care am fost absorbita pe nesimtite m-au lovit ca un bumerang in moalele capului, reamintindu-mi foarte clar si inconfundabil faptul ca omul ARE NEVOIE DE DRAGOSTE….fara ea, viata nu este decat un mecanism uscat pe care se asterne brav praful vietii cotidiene…

By Simone

Epistola X

Soarele straluceste, mierlele indiene ciripesc, palmierii se unduiesc. Astazi este luni.

Ma aflu in Hawaii, departe de dig, pe acea parte a plajei unde curentul inteteste ritmul mareei, facand apa sa tasneasca in sus. Soarele imi incalzeste din ce in ce mai tare spatele iar eu imi doresc ca aerul sa ramana intotdeauna la fel ca acum cateva clipe: incarcat de speranta, cu fortele naturii mustind in el.

Ma arunc printr-un val mic, dupa care plutesc pe apa precum pasarile. La tropice si privirile sunt mai languroase, viata parand scutita de orice fel de griji. Simt o euforie spontana si nelalocul ei.

Inainte de a ma intoarce pe tarm, ma uit in largul marii oceanului. Inca se mai pot zari iahturile ce plutesc pe langa conurile care indica directia vantului. Soarele puternic de mai devreme s-a transformat intr-o bila care tremura deasupra liniei orizontului. E aproape ora apusului. Nu inca, dar in curand.

In departare puteam auzi vocea tacerii. Si simteam cum orice forma de zgomot se dizolva, oprindu-ma din propria-mi agitatie cotidiana. Era sunetul care provenea din interiorul tuturor formelor de viata, iar eu il ascultam ca si cum l-as fi auzit pentru intaia si ultima oara. Taina se afla, fara indoiala, in golul dintre taceri.

Deveneam dintr-un om plin de zgomot un om al linistii si ma bucuram caci aici spiritul meu incepea sa fie viu. Si priveam, fara pretentia de a intelege totul. Niciodata nu am avut suficienta imaginatie pentru a-mi inchipui ca exista clipe in care spatiul si timpul sunt mai profunde iar linistea sufleteasca se afla la indemana oricui.

In geamantan mi-a ramas un loc gol pe care-l umplu cu un sentiment din adancul inimii, cu o expresie de profunda multumire si recunostinta, cu atitudini ce isi gasesc numaidecat rasplata in ele insele.

By Simone