Am pășit pe poarta palatului pe care abia îl vizitasem (City Palace) cu oarecare reținere. Eram la adăpost între acele ziduri. Oare ce o să găsesc în afara lor? Mă aștept să fie o cu totul altă atmosferă, cam ca diferență dintre a vizită intr-un muzeu liniștit și a păși brusc în mijlocul unei metropole. Harta nu mă ajută prea mult, dar întreb cam în ce direcție să mă îndrept pentru a ajunge la Pink Palace. Pășesc pe străzile Jaipurului, plină de curiozitate, dornică să absorb fiecare aspect al vieții acestui oraș indian. Sunt foarte fericită să fiu aici! Drumul e pitoresc, umplut cu străduțe pline de magazine ce vând lucruri care nu știu cui ar trebui. Culorile sunt magice însă.
O saptamana cat intr-o zi – Just India
Am pășit pe poartă palatului pe care abia îl vizitasem (City Palace) cu oarecare reținere. Eram la adăpost între acele ziduri. Oare ce o să găsesc în afara lor? Mă aștept să fie o cu totul altă atmosferă, cam ca diferență dintre a vizită intr-un muzeu liniștit și a pășii brusc în mijlocul unei metropole.
Harta nu mă ajută prea mult, dar întreb cam în ce direcție să mă îndrept pentru a ajunge la Pink Palace. Pășesc pe străzile Jaipurului, plină de curiozitate, dornică să absorb fiecare aspect al vieții acestui oraș indian. Sunt foarte fericită să fiu aici!
Drumul e pitoresc, umplut cu străduțe pline de magazine ce vând lucruri care nu știu cui ar trebui. Culorile sunt magice însă.
Nu este ușor să intuiesc pe unde să merg pentru a ajunge unde vreau. Oricâtă experiență de călător european sau nord-american aș avea, aici nu se aplică aceleași reguli.
Ajung într-o piață foartă dărăpănată, cu un miros înțepător.
Din nou, nu reacționez cum aș reacționa oriunde altundeva – și anume, să mă enervez, să mă plâng sau să plec cât mai repede de acolo, ci investighez motivul pentru care miroase atât de urât. Nu îmi ia mult să descopăr că, din clădirile ce împrejmuiesc piața, deșeurile se scurg în șanțuri descoperite. Sistemul de canalizare este deschis, nu există țevi, ci doar jgheburi. Iar un concept la care nu m-am gândit până acum. Câte lucruri din viață de zi cu zi nu apreciem!
Mă minunez de reacțiile mele. Mă întreb de ce oare nu sunt îngrozită sau scârbită. Toată lumea aleargă în jur. Unii bărbați încearcă să între în vorba cu mine. Niște fetițe cerșetoare, sau poate că au devenit așa văzându-mi culoarea pielii, întind mână să le dau ceva. Mă uit în ochii lor, sunt goi. Sunt aproape că ochii unor animale, nici buni, nici răi, doar existând. De ce oare nu sunt impresionată de mizerie și cerșetori? Să fie experiența țării în care am crescut atât de puternică? Să mă fi blazat atât de mult?
Îmi ridic privirea în jur. Ochii îmi sunt atrași de alți ochi goi. De data asta, sunt ai unui bărbat. Îl văd umblând într-un portofel. Ia tot ce e în portofel și îl aruncă gol pe jos. Totul se petrece ca prin vis, cu efectul de încetinire pe care cel mai des îl întâlnim în filme. Mă vede. Se uită direct în ochii mei. Știe că știu că a furat. Nu reacționează în nici un fel. Ochii îi sunt atât de goi… Nu pot să îl judec. Simt milă pentru el pentru că ştiu că e pierdut. Nu simt același lucru de la ceilalți oameni din jur. Pe ceilalți îi simt altfel: sunt plini de energii pozitive, de intenții bune. Poate de asta nu îmi fac griji pentru aparatul meu scump decât pentru o secundă.
Mai cumpăr o sticlă de apa pentru care negociez. Este ieftină, așa că mă simt oarecum rușinată să negociez pentru atâta, dar este o chestiune de interacțiune. Este atât de ieftină încât îmi este frică să beau din ea… Cine știe de la ce sursă de apa fusese îmbuteliată?
Multă lume vrea să mă ajute. Mă întreabă unde vreau să merg, vor să mă conducă, îmi spun ce cred ei că aș putea să mai vizitez. Multe zâmbete și multă atenție. Spiritul meu est-european nu poate să nu simtă puțină paranoia. Ce vor oamenii ăștia de la mine. Bunătatea altruistă îmi este străină. Eu o ofer și o aștept, dar am învățat că în societatea noastră este comparată mai degrabă cu prostia decât orice altceva. Și totuși, mă conving că nu vor nimic de la mine, chiar sunt doar drăguți. Incredibil! Evident, la fiecare al doilea pas sunt invitată să cumpăr ceva. Dar, refuzând blând cu dorință să nu supăr, observ că nu insistă așa de mult pe cât aș fi crezut, defapt majoritatea nu insistă aproape deloc… Ce e și cu stereotipurile astea!
Ajung în fața Palatului Roz. Este aproape de apus. Nu este cea mai bună localizare pentru poze. Sunt invitată de un domn într-o clădire situată peste drum, pentru a face poze. Motivul este că că vrea să îi viziteze cineva magazinul de bijuterii. Locația e perfectă pentru a avea o imagine de ansamblu. Mă simt prost, dar nu am de gând să cumpăr lucruri acum pentru a le căra jumătate de glob cu mine… Oricum o să mă întorc prin India. Vreau să fac multe cumpărături la întoarcere. Așa are cel mai mult sens. Mă uit la bijuterii.
Lucrurile materiale mă încânta mai puțin decât de obicei de când
sunt în India… nici mâncare nu am prea mâncat de când am plecat de acasa… Am slăbit ceva kilograme deja…
Mulțumesc și îmi continui drumul. Văd multe bănci. Trebuie să schimb bani, ca să mă descurc de acum încolo pe cont propriu și pentru a nu mai avea datorii față de gazdele mele (ce musafir mai sunt și eu!!!… dar chiar nu am avut un moment de respiro până acum).
Am un cec de călătorii de 200 de euro. Ce să fac cu 200 de euro pentru cele câteva zile cât mai stau în India? Nu pot să schimb doar o parte, așa că ies de acolo cu portofelul doldora de rupii. Abia se inchide… Îmi amintesc de bărbatul cu ochii goi și de portofelul zburând gol prin aer până a aterizat pe pământ…
By AdN
0
