În a șasea zi de meditație m-am trezit foarte târziu și am mers direct la micul dejun. Sentimentul de vinovăție datorat conștientizării faptului că nu respect programul mă copleșea și se înrăutățea cu fiecare zi ce trecea. Nu eram mulțumită de progresul pe care îl făceam și programul devenea insuportabil. Cu toate astea, nu voiam să renunț. Nu renunț decât dacă simt că nu mai există nici o șansă să reușesc. Așa că m-am concentrat pe ce trebuia să învăț și anume, să simt compasiune pentru durerea de spate.
Thailanda – PUTEREA MINȚII
În a șasea zi de meditație m-am trezit foarte târziu și am mers direct la micul dejun. Sentimentul de vinovăție datorat conștientizării faptului că nu respect programul mă copleșea și se înrăutățea cu fiecare zi ce trecea. Nu eram mulțumită de progresul pe care îl făceam și programul devenea insuportabil. Cu toate astea, nu voiam să renunț. Nu renunț decât dacă simt că nu mai există nici o șansă să reușesc. Așa că m-am concentrat pe ce trebuia să învăț și anume, să simt compasiune pentru durerea de spate.
Momentul revelației nu a venit ușor dar, printre lacrimi de durere și sentimente de vinovăție față de corpul meu pe care mintea îmi spunea că nu e sănătos să îl maltratez așa, am reușit să nu mai simt durerea. Cu siguranță ea exista în continuare, pentru că momentul victoriei nu a durat mult, dar cu puterea minții am reușit să nu o mai simt.
Să accept durerea a fost probabil unul din cele mai grele lucruri pe care le-am făcut în viața mea. A fost o luptă cu mine după care, deși am pierdut, m-am simțit învingătoare. Oricum, revelația a cât de puternică este mintea a fost copleșitoare. Am realizat cât de multe ar avea omenirea de câștigat dacă și-ar antrena mintea mai mult. Pierdem prin simplul fapt că ne limităm încrederea în ceea ce poate să facă mintea noastră.
După 9 ore și jumătate de chin, care aș fi vrut să le numesc meditație, și o revelație, merg la stareţ să-i povestesc despre progresul meu. Cu toate că am avut această revelație, nu îmi place progresul pe care l-am făcut și mă lupt pentru fiecare pas în plus. Este destul de târziu în program și cele 10 zile clar nu îmi sunt de ajuns pentru a ajunge unde aș fi vrut să ajung.
Deși mi s-a părut infernal și i-am spus (nu mă vait față de necunoscuți cu prea mare vehemență așa că probabil nu m-a crezut că treceam prin iad) mi-a crescut numărul de ore de meditație la 10.
A doua zi am continuat să mă lupt cu mine și să mă dedic meditație. Mai înverșunată decât oricând mi-am respectat programul și am încercat chiar să excelez.
Cel mai interesant a fost când, făcând meditația „în mers”, pe podeau bibliotecii, modelele de pe dalele reci de marmură au început să prindă viaţă și chiar să se transforme în diverse forme. Acesta a fost un alt moment de revelație care m-a făcut să mă gândesc că am găsit un remediu la blocajul artistic: meditația!
Abia astăzi, a șaptea zi de când sunt în mânăstire, mă suprinde faptul că în Thailanda se mănâncă doar cu furculița și lingura. Rolul principal al furculiței este de a împinge mâncarea în lingură…
Am raportat 11 ore. Ce am simțit dar nu am conștientizat până acum este că întâlnirea cu starețul îmi ridica moralul întotdeauna. De câte ori merg să vorbesc cu el, deși este pentru foarte scurt timp și deși interacțiunea nu este foarte profundă, mă simt plină de energie și mult mai pozitivă decât înainte să ajung acolo. După întâlnire îmi este cel mai ușor să meditez… toate energiile par să fie la locul lor… grijile dispar… e liniște în orice cotlon al universului ce mă înconjoară și sunt împăcată…
Cu toate astea, m-am decis să plec…
Acum înțeleg de ce există regula lipsei de interacțiune. Faptul că tipul din Hawaii renunțase după doar 2 zile și că altă fată pe care o observasem dispăruse, mi-au rămas întipărite în minte. Dacă nu ar fi fost ei, dacă nu i-aș fi observat, nu m-aș fi gândit niciodată să termin mai repede programul. În alte două zile nu am cum să ajung prea departe și oricum nu am început cu piciorul drept… poate că e energia locului – Thailanda nu mi-a oferit decât frustrare și confuzie de când am ajuns aici…
Adevărul e că am încălcat regula de nu interacționa și am și dat peste niște fete – una din Anglia, de origine indiană, și altă din Australia – care deciseseră să plece. Influență bună sau rea, din cauza lor am considerat că e ok să plec și eu… Mai ales că așa simțeam de ceva timp… Și, mai ales că nu aveam nimic planificat pentru restul de zile și totuși simțeam nevoia să plec, am zis că decizia asta chiar strigă să fie luată…
Dar vreau să mai încerc să învăț să meditez… India ar fi locul ideal pentru mine, cred… Acolo o să merg data viitoare…
L-am anunțat pe stareţ că vreau să renunț. A încercat să mă oprească. Să-mi spună că sunt pe drumul cel bun, să îmi propună să stau mai mult. Ce bine de ar fi așa de ușor! Odată luată decizia, mai ales după zile de frământare, sunt destul de sigură că e cea corectă pentru mine…
Au organizat o ceremonie de încheiere a călătoriei spirituale – a mea și a altor câțiva oameni… Oricum de o zi devenise foarte frustrantă și întâlnirea cu starețul pentru că își adusese translator… o tipă finuță care nu îmi transmitea însă nimic din energiile de care aveam nevoie… Înainte exista frustrare din cauza barierei de limbă, dar starețul îmi vorbea direct și energia transmisă o simțeam… De când a venit translatorul, totul s-a schimbat…
Despărțirea de stareţ a fost emoționantă… Mi-au dat puțin lacrimile… Îmi pare extrem de rău că nu am avut o experiență încununată cu succes… Am învățat câte ceva, e drept… Poate că am avut și de data asta așteptări prea mari, ca de obicei…
La plecare, am făcut o donație (mai mult decât englezoaică și australianca chiar – am aflat ulterior)… Cu cât au mai mulți bani, cu atât oamenii nu mai evaluează corect valoarea lucrurilor sau serviciilor pe care le primesc…
By AdN
0
