The Blog

INDIA – Episodul 14

O nouă zi. Sunt încă foarte obosită, dar foarte curioasă să descopăr New Delhi. Abia aștept să înfrunt străzile aglomerate ale acestui oraș. Astăzi este ziua lui Ghandi, așa că toată familia este acasă. Profită de această sărbătoare pentru a face o achiziție împreună pe care au tot amânat-o – ceva pentru copil, evident. Îmi propun să mă ia cu mașină și să mă lase la prima atracție turistică de pe lista mea, în afară orașului. Accept pentru că mă asigură că e în drum spre centrul comercial la care merg și stabilim că mă vor și lua la întoarcere pentru a mă duce în centru. Mă scutesc de câteva negocieri, așa că sunt fericită.

NEW DELHI – MAGIE

O nouă zi. Sunt încă foarte obosită, dar foarte curioasă să descopăr New Delhi. Abia aștept să înfrunt străzile aglomerate ale acestui oraș.
Astăzi este ziua lui Ghandi, așa că toată familia este acasă. Profită de această sărbătoare pentru a face o achiziție împreună pe care au tot amânat-o – ceva pentru copil, evident. Îmi propun să mă ia cu mașină și să mă lase la prima atracție turistică de pe lista mea, în afară orașului. Accept pentru că mă asigură că e în drum spre centrul comercial la care merg și stabilim că mă vor și lua la întoarcere pentru a mă duce în centru. Mă scutesc de câteva negocieri, așa că sunt fericită.

Infrastructura în New Delhi este impresioananta. Ajungem la Akshardham – cel mai mare complex de temple indiene din lume. Stabilim să ne întâlnim cam în 3 ore. Parcurg o parcare imensă pentru a ajunge la un vestiar, unde mi se spune să las totul, pentru că nu voi fi lăsată să întru cu nimic în afară de bani. Evident, de bani nu fuge nimeni. Nu am voie cu mobilul însă. Motive de securitate. Nu înțeleg! Cum o să rămân în contact cu gazdele mele? Nu pot să nu iau mobilul. E mic. Îl strecor eu înăuntru cumva. Păcat că nu pot face poze. Aparatul e foarte mare.

Ajung la coadă. Este imensă. Incredibil de lungă. Nu îmi vine să cred. Stau la coadă 1 oră până ajung la primul rând de securitate. Trec aproximativ ușor de ei, deși mă verifică. La următorul se lasă cu percheziție. Nici măcar nu trebuie să mă percheziționeze, mă văd de la o poștă că am ceva de ascuns. Ce nebunie însă, să nu te lase cu mobilul. Decid să nu intru. Mă simt că ultimul om că nu am respectat regulile, oricât de stupide mi se par. Mă învârt pe acolo o oră și primesc telefonul salvator de la gazde care au terminat și sunt în drum spre mine să mă ia.

Păcat că nu am văzut locul, dar era imens și nu aveam timp de stat acolo prea mult. Dacă aș fi avut o zi întreagă pentru asta ar fi fost o treabă. Ce rușine! Și totuși, ce stupid să nu te lase cu mobilul înăuntru! Aflu de la gazde că au fost câteva atentate cu bombe puse în telefoane mobile. Ce poți face cu câteva grame de explozibil? Cât poți să pui într-un telefon? Oamenii ăștia cu violentă lor îmi crează incoveniente. De ce nu se potolește totul că să putem trăi în pace și liniște?

În mașină, unde dinnou contrar firii mele mulțumesc zeităților moderne pentru aerul condiționat, mi se arată câteva părți din New Delhi. Gazdele mele sunt încântate de Cannaught Place. Este centrul comercial, construit în 1931 în stil britanic. Sinceră să fiu nu îmi da un sentiment plăcut și, în nici un caz, nu mă impresionează cu nimic. E un fel de Piața Victoriei cu clădiri mai urâte, multe mașini și aglomerație, câteva ziduri care nu m-au lămurit asupra necesității lor și multe clădiri înalte.

Trecem cu mașina și pe lângă India Gate, un fel de Arc de Triumf. Nu e foarte impresionant nici asta și, destul de dezamăgitor că există un arc de triumf în atâtea orașe ale lumii.
Mă lasă în apropierea următoarei mari atracții de pe lista mea: Qutub Minar. Nu mă dau bătută. Sper că norocul meu să se schimbe și să văd și eu ceva frumos azi. New Delhi nu mi-a creat o impresie prea bună, până acum.

Altă coadă. Sărbătoarea astea i-a scos pe toți indienii din case. La casă, prețuri diferite pentru indieni și străini. Încep să mă obișnuiesc. Nu mai iau ghid audio, am nevoie de liniște și pace.
Intru. Locul îmi place instantaneu. Prea mulți oameni, și totuși, farmecul acestuia mă învăluie și mă transpune într-o lume de basm.

By AdN

INDIA – Episodul 15

Este un sit UNESCO pe bună dreptate. Mi se pare cea mai frumoasă combinație pe care am văzut-o vreodată a tuturor stilurilor arhitecturale antice într-una: grecesc, roman, și mai ales arăbesc. Coloane, bolte, culoare, grădini interioare, arabescuri, combinații de materiale, culori încântătoare… Absolut fermecător. Într-un anumit loc (sub niște coloane) simț o energie că aceea a locurilor natale. Sunt incredulă și îmi zic că este starea mea de spirit. Străbat întregul complex de mai multe ori, în fascinație, până aproape de apusul soarelui. Lumina este incredibilă peste aceste ruine fermecate. Mă întorc la locul unde am simțit acea energie mai puternică și cu cât mă apropii mai mult cu atât o simt crescând. Este incredibil. Poate chiar există energii favorabile în anumite puncte ale pamanatului, așa cum a crezut Hașdeu când a construit castelul Iuliei pe acel deal micuț din Câmpina.

New Delhi & „Qutub Minar”

Este un sit UNESCO pe bună dreptate. Mi se pare cea mai frumoasă combinație pe care am văzut-o vreodată a tuturor stilurilor arhitecturale antice într-una: grecesc, roman, și mai ales arăbesc. Coloane, bolte, culoare, grădini interioare, arabescuri, combinații de materiale, culori încântătoare… Absolut fermecător.
Într-un anumit loc (sub niște coloane) simț o energie că aceea a locurilor natale. Sunt incredulă și îmi zic că este starea mea de spirit.
Străbat întregul complex de mai multe ori, în fascinație, până aproape de apusul soarelui. Lumina este incredibilă peste aceste ruine fermecate.
Mă întorc la locul unde am simțit acea energie mai puternică și cu cât mă apropii mai mult cu atât o simt crescând. Este incredibil. Poate chiar există energii favorabile în anumite puncte ale pamanatului, așa cum a crezut Hașdeu când a construit castelul Iuliei pe acel deal micuț din Câmpina.
Punctul de atracție maximă este turnul ce concurează cu cel din Pisa, prin faptul că se înclină. Numai italienii sunt capabili să transforme o eroare într-o reușită. Indienii recunosc că sunt probleme cu solul. Și ei, ca și italienii, consolidează bază, dar nu pretind că așa ar fi normal să fie sau că ar fi cine știe ce minune inginerească.
Dacă aș fi ajuns aici cu câțiva ani înainte aș fi putut să mă urc în turn. Acum nu mai are nimeni voie. Păcat! Este absolut încântător. Din orice parte a sitului îl poți zări, dacă te străduiești puțin. În momentul în care a fost construit (între secolele 12 și 14), era cea mai înaltă structură din lume – 72.5 metri. Minaretul poate fi considerat primul zgârie-nori, inspirație și testament pentru viitorii ingineri.
Apusul este unul din cele mai grandioase pe care le-am văzut. Ruinele îi dau un farmec de legendă. Locul și momentul inspiră un tablou cu zeități grecești transpus într-un mediu indian contemporan, pe care l-am imortalizat cu emoție.
India Selection-18
Nu îmi doresc deloc să mă despart de acest loc, dar mai am un loc de vizitat. Sunt multe lucruri de văzut într-un oraș imens precum New Delhi.
Plec spre un alt complex religios, de data asta din New Delhi, nu departe de Qutub Minar. Decid să merg pe jos, nedându-mi seama că distanța de pe hartă este mult mai mare decât pe orice hartă europeană cu care am avut de-a face. New Delhi chiar e foarte mare. Ajung acolo pe înserate.
Zeitatea ramuri din hinduism căreia aparţine familia la care stau este maimuța. Nu înțeleg de ce există atâtea sub-religii în orice religie și de atâtea religii se pretind a fi diferite deși seamănă între ele și de ce exista atâta animozitate între diverșii enoriași.
În templu găsesc o combinație de multă muncă și materiale de calitate, precum marmură, și chiciuri de genul florilor de plastic. Nu simt mare lucru. De câte ori caut acel sentiment într-un loc de cult, nu-l găsesc. De ce au mai multă putere pentru mine ruinele decât un loc bătut de credincioși cu scopul rugăciunii și luminării?
O nouă zi se încheie. Sunt moartă de oboseală. Negociez cu o riksha pentru a fi dusă până la adresă gazdelor mele. Drumul este lung, suntem prinși între miliarde de mașini care emană o pătură îngrozitoare de gaze, și șoferul meu nu cunoaște deloc zonă unde trebuie să mergem și nici nu vorbește prea bine engleza. Vrea să mă lase undeva aproape, dar nu mă pot descurcă singură. El pare mai pierdut decât mine. Foarte întortochiat acest cartier și totul arată lafel. După o mare bătaie de cap cu localnicii care nu știu să explice sau nu știu nici ei exact unde ar trebui să mă direcționeze, ajung obosită și prăfuită acasă. Şoferul îmi cere mai mult, pentru că zice că a înțeles greșit unde trebuie să mă ducă. Nu mă interesează. Negociez printr-un locatar din complex și îi mai dau câțiva bani, mai mult din lehamite decât altceva. Îl cred, oarecum, că a înțeles greșit și că a făcut un drum destul de lung, dar niciodată nu-mi place să mă întorc asupra unei înțelegeri.
Mâine e ultima zi în New Delhi. Ultima zi în India! Și, spre deosebire de orice altă vacanță pe care am avut-o până acum, o nouă aventură începe. Nu merg acasă. Mai am atât de mult până ajung acasă și pare atât de mult de când am plecat!
Ce zi magică! Și totul i se datorează Qutub Minarului!

By AdN

THAILANDA Episodul 16

În avion spre Bangkok… Nici nu-mi amintesc drumul până la aeroport sau experiența de pe aeroportul din New Delhi. Despărțirea de India a fost prea bruscă. Îmi este un dor imens de sentimentul de bunătate nemărginita și comuniune cu universul pe care l-am simțit în India… doar în India… nicăieri altundeva decât în India… Oare cum o să fie restul Asiei? Mă aștept ca India să fi fost cea mai mare provocare. Poate de asta impactul cu această cultură sărmană din punct de vedere material, dar atât de bogată la nivel spiritual, nu a fost atât de mare pentru mine. Realizez cât de mult a adăugat experienței mele limitarea prejudecăților. Nu reușesc mereu să interacționez fără a avea preconcepții, dar de câte ori o fac răsplată este enormă.

PE CURÂND INDIA! SALUT THAILANDA!

În avion spre Bangkok… Nici nu-mi amintesc drumul până la aeroport sau experiența de pe aeroportul din New Delhi. Despărțirea de India a fost prea bruscă. Îmi este un dor imens de sentimentul de bunătate nemărginita și comuniune cu universul pe care l-am simțit în India… doar în India… nicăieri altundeva decât în India…

Oare cum o să fie restul Asiei? Mă aștept ca India să fi fost cea mai mare provocare. Poate de asta impactul cu această cultură sărmană din punct de vedere material, dar atât de bogată la nivel spiritual, nu a fost atât de mare pentru mine. Realizez cât de mult a adăugat experienței mele limitarea prejudecăților. Nu reușesc mereu să interacționez fără a avea preconcepții, dar de câte ori o fac răsplată este enormă.

Îmi este un dor nebun de India și abia ne-am ridicat în aer! Singura dată când îmi amintesc să fi încercat un sentiment asemănător a fost prima dată când am plecat singură din țara (aveam 23 de ani şi mă duceam în Europa pentru un exchange universitar), și nici măcar nu cred că a fost atât de puternic. Ieri nu mai suportam atâția oameni în jurul meu, acum îmi este deja dor de ei.

Cum o să rezist celor 5 ore de zbor? Sunt foarte tristă și neliniștită. Lângă mine stă un băiat care nu îmi spune mare lucru (aspectul fizic poate vorbii despre intelect, dar nu întotdeauna corect). Trebuie să intru în vorba cu el, că o să înnebunesc de atâta neliniște. Îl cheamă Andrew și e american. De parcă ar mai fi o supriză. A strâns ceva bani și acum călătorește în jurul lumii. Nu pot să zic că simt o legătură deosebită cu el, dar continuăm să vorbim… alternativa – să îmi amintesc de India și să las sentimentul de tristețe să mă copleșească – nu este acceptabilă. El mai fusese în Thailanda, deci sper să aflu cât mai multe ponturi utile. Pare prietenos, dar pe de altă parte, ceva pare să lipsească din interacțiunea noastră… poate e doar diferența între latini și anglo-saxoni.
Nu am somn, așa că, deși își dorește să doarmă, continui să îl țin de vorba. Nu pot să dorm…

By AdN

THAILANDA Episodul 17

În sfârșit, ajungem! Aeroportul este impresionant. Foarte modern, cu grădini interioare de palmieri. Simt un alt aer… Ceva tropical! Trec repede de frontieră, bucurându-mă pentru o clipă că vizele ajută la ceva. Andrew trebuie să completeze mai multe formulare, neavând nevoie de viză înainte, dar scăpa destul de repede şi bucuria mea se risipește rapid la amintirea drumurilor pe care le-am făcut la ambasadă pentru această amărâtă de viză. Merg la biroul de informații… În sfârșit, hărți și tot ce un călător ca mine și-ar putea dori! Merg la ghișeu să întreb cum pot să ajung în oraș cu mijloacele de transport în comun. Nu sunt deloc de ajutor. Mă simt de parcă aș cere informații unei doamne la un ghișeu din București. Îmi explică la insistenţele mele crescute cum aș putea să ajung mai ieftin la destinație, dar insistă să iau un taxi. Totul pare foarte complicat, și gazda mea stă într-o zonă oarecum apropiată de aeroport la care nu pot să ajung decât dacă merg până în centru și apoi înapoi. Decid să iau taxiul, chiar dacă o să fie mai scump.

Thailanda – Primii pasi

În sfârșit, ajungem! Aeroportul este impresionant. Foarte modern, cu grădini interioare de palmieri. Simt un alt aer… Ceva tropical! Trec repede de frontieră, bucurându-mă pentru o clipă că vizele ajută la ceva. Andrew trebuie să completeze mai multe formulare, neavând nevoie de viză înainte, dar scăpa destul de repede şi bucuria mea se risipește rapid la amintirea drumurilor pe care le-am făcut la ambasadă pentru această amărâtă de viză.
Merg la biroul de informații… În sfârșit, hărți și tot ce un călător ca mine și-ar putea dori! Merg la ghișeu să întreb cum pot să ajung în oraș cu mijloacele de transport în comun. Nu sunt deloc de ajutor. Mă simt de parcă aș cere informații unei doamne la un ghișeu din București. Îmi explică la insistenţele mele crescute cum aș putea să ajung mai ieftin la destinație, dar insistă să iau un taxi. Totul pare foarte complicat, și gazda mea stă într-o zonă oarecum apropiată de aeroport la care nu pot să ajung decât dacă merg până în centru și apoi înapoi. Decid să iau taxiul, chiar dacă o să fie mai scump.
Aerul este foarte cald și foarte umed. Îmi este greu să respir. Urc într-un taxi. Drumul e presărat cu zgârie-nori… Infrastructura este impresionantă. Drumurile mă impresionează mult mai mult decât in New Delhi, deşi clădirile noi nu m-au fascinat niciodată.
Ajungem la destinație și, spre surprinderea mea trebuie să plătesc, pe lângă o taxa de autostradă, și o taxa pentru că am luat taxi-ul de la aeroport. Mi se pare stupid. La aeroport nu fac nici un efort și nu consumă deloc benzină că să-și găsească clienți. Și nu e ca și cum ar fi fără clienți. Am stat la o coadă imensă ca să intru într-un taxi. Pentru un drum de 30 de minute în Thailanda am plătit 10 euro, când pentru o zi în India a fost 7 euro. Și nici măcar nu se poate pune preț pe bunătatea sufletească a indienilor pe care i-am întâlnit. Individul asta era total insipid.
Ajung la gazda mea – o canadiancă. Spre deosebire de India unde am găsit gazde locale, aici mi-a fost imposibil să găsesc un thailandez să mă primească la el în casă. Un prieten chiar cunoștea câțiva thailandezi, lucru care nu s-a dovedid a fi de mare folos. În afară de o tipă care a răspuns foarte nesigur și neospitalier, spunându-mi că nu e pe traseul meu și că nu am nimic de vizitat acolo unde e ea, restul nici nu s-au sinchisit să răspundă la emailuri. Și, ca experiența pe care o caut să fie completă, simt că trebuie să stau la localnici! Foarte frustrant că planurile încep să se destrame! Dar, asta este, accept ceea ce primesc… Poate că universul lucrează în favoarea mea, chiar și atunci când nu o simt…
Canadianca mea este o tipă destul de boemă (profesoară de engleză și chimie, având doar 25 de ani), cu o garsonieră pe care și-o împarte cu CouchSurferii. Nu este cea mai convenabilă situație, dar măcar am un loc de dormit. Îmi plac acțiunile ei, dar nu reușesc să stabilesc acea legătură de care am nevoie. În India a fost atât de ușor!
Dau fuga la internet. În sfârșit, după o veșnicie, pot să scriu și eu în liniște câteva emailuri. Pe urmă, așa cum stabilisem cu Andrew – tipul pe care îl cunoscusem în avion, mă întâlnesc cu el în China Market (nu e prea orientat băiatul și nici hărțile pe care le avem nu sunt îndeajuns de detaliate să ne ajute… iar oamenii, total inutili… aşa că durează o eternitate până ne găsim) și luăm prânzul împreună.
Înainte de întâlnire am avut timp să dau o fugă și prin piață și un fruct de rodie mi-a făcut cu ochiul… Defapt, toate fructele mi-au făcut cu ochiul. Am încercat să văd prețurile, dar nimic nu era scris în cifre inteligibile. Am încercat să văd cât plătesc cumpărătorii locali, ca să îmi fac o idee, dar păreau să ascundă banii. Ceva este putred la mijloc! Parcă e o conspirație! În sfârșit, cer o rodie și, cum nu am decât o bancnotă de 20 i-o dau vânzătoarei. Nu mai îmi da nimic înapoi. Mă uit la ea… Ea se uită la mine cu o mină batjocoritoare… Sunt 90% sigură că am văzut că o localnică a cumpărat 3 rodii cu acest preț. Nu că ar fi scump (50 de euro cenți), dar urăsc să fiu păcălită!
Într-un final apoteotic, după un prânz foarte prost (auzisem că mâncarea în Thailanda e extraordinară), pornim la drum. Merg cu Andrew să vedem ce nu văzuse el încă.
Pe stradă toți conducătorii de tuk-tuk trag de noi să ne urcăm în mașinuțele lor. Dar noi vrem să mergem pe jos.. Vin la noi și ne spun că ne arată ei pe hartă dacă mergem în direcția bună. Cum pun mâna pe hartă încep să ne arate pe unde ne pot duce ei cu tuk-tuk, jumătate de Bangkok și înapoi. Dar nu vrem. Sunt agasanți! Este exasperant… Cum scapi de unul, la 2 pași mai încolo e altul, care are aceeași atitudine. Îmi consumă toate energiile pozitive. Cât de dor îmi e de India! Acolo m-am așteptat la așa comportament și nu am avut parte de el. Da, trăgeau de mine să le cumpăr serviciile sau produsele, dar nu insistau aiurea și nici nu mă deranjau. Ce se întâmplă? Sunt eu de vină? Să fiu obosită? Nu înțeleg…

By AdN

THAILANDA Episodul 18

Primul punct turistic pe care o să-l vizitez în Bangkok este Wat Pho. Wat înseamnă mânăstire sau templu și se pare că se găsește câte una la fiecare colț de stradă aici. La intrare, mă întâmpină un elefant sculptat de natură într-o stâncă. Mă întreb câtă lume a observat această operă de artă atât de darnic oferită de natură. Mă bucur, pentru că știu că elefanții în aceste părți sunt aducători de noroc. Wat Pho este faimos pentru una din cele mai mari sculpturi religioase: Budha culcat. Are 46 de metri lungime și 15m înălțime, este poleit cu aur și are incrustații de sidef la ochi și tălpi. Stilul templului nu îmi inspiră profunzimea necesară unui loc de rugăciune. Îmi aduce aminte de castelele romilor: turnuri înalte și întortocheate, bucățele de oglindă pe fațadă templului (asta mă duce cu gândul la Feng Shui, dar la unul de prost gust), culori țipătoare intercalate…

Bangkok Style..

Primul punct turistic pe care o să-l vizitez în Bangkok este Wat Pho. Wat înseamnă mânăstire sau templu și se pare că se găsește câte una la fiecare colț de stradă aici.
La intrare, mă întâmpină un elefant sculptat de natură într-o stâncă. Mă întreb câtă lume a observat această operă de artă atât de darnic oferită de natură. Mă bucur, pentru că știu că elefanții în aceste părți sunt aducători de noroc.
Wat Pho este faimos pentru una din cele mai mari sculpturi religioase: Budha culcat. Are 46 de metri lungime și 15m înălțime, este poleit cu aur și are incrustații de sidef la ochi și tălpi. Stilul templului nu îmi inspiră profunzimea necesară unui loc de rugăciune. Îmi aduce aminte de castelele romilor: turnuri înalte și întortocheate, bucățele de oglindă pe fațadă templului (asta mă duce cu gândul la Feng Shui, dar la unul de prost gust), culori țipătoare intercalate…
Aștept cu nerăbdare să descopăr farmecul care a fascinat întreagă lume în legătură cu această ţară. De câte ori am vorbit cu cineva despre Thailanda, am auzit totul la superlativ. Până acum, sunt dezamăgită.
Plecăm. Aflu că cel mai ieftin și plăcut mod de a călătorii în Bangkok este cu barca. Super! Uite un lucru care mi se pare interesant! Trecem răul Chao Phraya (foarte mâlos și cu bancurile pline de construcții mizerabile) și ajungem la Templul Apusului, înspre apus. Nu este cel mai bun moment pentru poze, din păcate, orice ar spune numele. Nu mai intrăm pentru că mare parte se vede de afară.
Traversăm iar răul. Pare să fie o sursă de inspirație pentru fotografii. În una din următoarele zile o să fac niste călătorii mai serioase cu barca.
Gazda mea, foarte grijulie și de ajutor, de altfel, mi-a spus și cu ce mașină pot să ajung înapoi și de unde să o iau. Chiar de lângă Marele Palat. Asta este primul pe lista tuturor ce vizitează Bagkokul. Acum e închis, e prea târziu, dar probabil mâine o să vin înapoi să îl vizitez.
Eliberată de companionul meu, văd altfel orașul… îl simt altfel… nu pot să spun că în bine, dar am mai multă libertate de gândire… Îmi place să călătoresc singură, totuşi…
Până acum, impresiile mele se rezumă la două observații: sunt mai multe trotuare decât în India (un lucru care reduce nivelul stresului de deplasare, deși există șacali la fiecare pas care te agasează cu ceva de vânzare) și thailandezii nu sunt deloc prietenoși – lucru care m-a luat prin suprindere.
Întreagă experiență de până acum îmi crează un sentiment neplăcut. Ceva mă frapează și încă nu îmi dau seamă dacă e pe bună dreptate sau nu. Ce e drept, sunt cu zâmbetul pe buze… doar e țara zâmbetului, nu? Să fie dorul meu de India?

By AdN

THAILANDA Episodul 19

Mă trezesc cu gândul să am o zi mai relaxată. Sunt în continuare extenuată fizic. Mă duc să verific internetul, citesc câte ceva depre ce aș putea vedea, îmi aranjez bagajul care e în mare dezordine după multe zile de călătorit, încerc să îmi organizez restul excursiei: știu că am mai spus asta, dar nu sunt deloc primitori – nu găsesc nici un thailandez care să îmi ofere găzduire deși sunt destui pe site. Cumpăr bilet pentru călătoria mea în nord. Costă cam cât ar costă în România, deci nu e o țara așa ieftină pe cât am auzit.

Bangkok….Bangkok

Mă trezesc cu gândul să am o zi mai relaxată. Sunt în continuare extenuată fizic. Mă duc să verific internetul, citesc câte ceva depre ce aș putea vedea, îmi aranjez bagajul care e în mare dezordine după multe zile de călătorit, încerc să îmi organizez restul excursiei: știu că am mai spus asta, dar nu sunt deloc primitori – nu găsesc nici un thailandez care să îmi ofere găzduire deși sunt destui pe site. Cumpăr bilet pentru călătoria mea în nord. Costă cam cât ar costă în România, deci nu e o țara așa ieftină pe cât am auzit.
La prânz mănânc o supă recomandată călduros de gazda mea, care se vinde în fața apartamentului ei, de la o gheretă. Nu îmi place deloc. Mâncarea în Thailanda nu îmi place și sunt uimită cum a prins așa de bine în restul lumii. Însă, mănânc fructe dimineață, la prânz și seară, de câte ori simt că întâlnesc câte un vânzător mai rezonabil, care să nu vrea să mă jegmănească la sânge. Acum știu deja cam cu cât se vând oricum, așa că dacă nu lasă prețul nu cumpăr.
Fac călătoriile planificate cu barca deoarece consum cea mai puțină energie aşa și pot vedea câte ceva din Bangkok. Ziua nu este fantastică – foarte umedă și înnorată.
Încerc să învăț puțină thailandeza, cel puțin cum se citește… Nu e ușor, și uit cuvintele imediat ce le-am rostit. Și așa, oricum nu pare să îi impresioneze nimic pe oamenii ăștia, tot agresivi și nemulțumiți rămân, orice aș face.
Descopăr cu stupefacţie că în Thailanda mă împiedic pe trotuare mai mult decât în India. Ce e drept, măcar aici există trotuare, dar dacă nu mă prea ajută să mă lase să admir împrejurimile, degeaba… Nu?
Fetele nu arată rău, m-am uitat special pentru că am tot auzit de ele, dar stilul este mult prea nerafinat că să mă impresioneze cu ceva. Ce mă frapează este dorință de a avea pielea cât mai albă… ca și în India. Aici nici măcar nu văd diferență între culoarea caucazienilor și a asiaticilor. Peste tot sunt postere care arată oameni cu trăsături thailandeze dar piele foarte deschisă la culoare (toți se ascund de soare cât pot mai bine, mai ales tinerele domnișoare) și în magazine găsești numai și numai produse cometice de albire a pielii. E ca o boală… o obsesie….
Spre finalul zilei mă întâlnesc cu Andrew și mergem pe faimoasa stradă a backpackerilor occidentali – Khao San. Nu pot să zic că îmi displace. Îmi place mai mult decât restul orașului. Asta este o premieră, pentru că de obicei, în orice oraș vizitez, farmecul locului îl găsesc în locurile neturistice. Cred că sunt tare nefericiți locuitorii acestei țări și incapabili să își creeze un mediu plăcut în care să trăiască. Cred că și în România e cam lafel. Aici e însă mult mai exacerbat…
Ne oprim la un tratament facial la ofertă. E amuzant că și lui i-a surâs ideea. Sunt multe paturi așezate într-o grădină, cu cosmeticiene care așteaptă clienții. Interesant conceptul. Serviciile nu sunt impresionante, însă.
Spre seară mergem până la un centru comercial, unde aș putea să achiziționez câte ceva (mai ales cadouri pentru gazde viitoare), dar unde trebuie să negociez la sânge. Îmi este milă de oamenii ăștia, dar, așa cum mi-a arătat Andrew, ei mă iau drept prost. Nu îmi face deloc plăcere, așa că nu cumpăr mare lucru. Mâncăm ceva mâncare thailandeza, care dinnou mă dezamăgeste (pad thai – mâncarea tradițională și paste prăjite cu creveți).
În drum spre casă, trec dinnou pe lângă complexul palatului, pe care l-am lăsat pe următoarea zi.
Traficul în Bangkok este infernal. Este comparativ cu cel din orașele mari din India, dacă nu chiar mai rău.
Ziua se încheie, pe parcursul ei predominând un sentiment oarecum letargic.

By AdN

THAILANDA Episodul 20

Traficul este îngrozitor la orice oră. Pe trotuare continui să mă împiedic mai mult decât o făceam în copilărie prin gropile comuniste. Dimineață mi-o petrec la internet. Orașul nu mă atrage, așa că îmi permit să îmi petrec ceva timp departe de atracțiile turistice. Astăzi am multe de recuperat. Primul pe lista este Golden Mountain (Muntele de Aur). Este un deluleț în centrul Bangkokului pe care s-a construit un… (ghiciți?)… templu, evident. Dealul este atât de împădurit și natura, prima pe care o văd așa într-un oraș, atât de dezlănțuită, încât templul este protejat de privirile curioșilor ce trec pe acolo. Dacă nu ar fi trecută în ghidele turistice, la cât de sălbatici în comunicare și bunăvoință sunt locuitorii orașului (în afară de „she-boys” care sunt cei mai drăguți, probabil fiind un pic „outcasts”), nu aș fi aflat niciodată de ea.

BANGKOK – AMALGAM

Traficul este îngrozitor la orice oră. Pe trotuare continui să mă împiedic mai mult decât o făceam în copilărie prin gropile comuniste. Dimineață mi-o petrec la internet. Orașul nu mă atrage, așa că îmi permit să îmi petrec ceva timp departe de atracțiile turistice.
Astăzi am multe de recuperat.
Primul pe lista este Golden Mountain (Muntele de Aur). Este un deluleț în centrul Bangkokului pe care s-a construit un… (ghiciți?)… templu, evident. Dealul este atât de împădurit și natura, prima pe care o văd așa într-un oraș, atât de dezlănțuită, încât templul este protejat de privirile curioșilor ce trec pe acolo. Dacă nu ar fi trecută în ghidele turistice, la cât de sălbatici în comunicare și bunăvoință sunt locuitorii orașului (în afară de „she-boys” care sunt cei mai drăguți, probabil fiind un pic „outcasts”), nu aș fi aflat niciodată de ea.
Încet descopăr locul. Multe scări ce înconjoară dealul în spirală dezvăluie câte ceva din templu și câte ceva din priveliștea înconjurătoare. Ce e drept, templele sunt îngrijite, deci şi foarte curăţele.
Dacă nu aș știi cum se numește locul, i-aș spune Dealul cu Clopote. La fiecare nivel există câte un șir de colopote pe care thailandezii credincioși le bat cum trec pe lângă ele. În toate culturile clopotele alungă spiritele rele. Este interesant cum unele lucruri sunt universal valabile între religii și culturi. Poate că au o bază de adevăr. Poate că îi fac pe oameni să simtă bine și de aici acest mit.
Ajunsă sus, după un efort considerabil pentru corpul meu slăbit de oboseală și lipsit de mâncare corespunzătoare, admir priveliștea în toate direcțiile. Îmi sar în ochi nenumăratele Wat-uri (temple) și amalgamul de clădiri dărăpănate și zgârie-nori.
Căldură înnabuşitoare mă face să îmi continui repede drumul. Adăpostul copacilor de mai jos este binevenit.
Următoarea pe lista este Palace City. Peisajul urban care mi se desfășoară în fața ochilor este deprimant și destul de tipic Bangkokului.
Pe drum, în centrul istoric aș spune, descopăr Iron Palace, pe care l-am văzut foarte frumos luminat noaptea, și micul templu din apropiere care e deschis tuturor trecătorilor (singurul pe care l-am văzut de acest fel, celelate fiind înconjurate de ziduri protectoare).
Ajung dinnou la City Palace și dinnou este prea târziu că să intru. Mă dau păgubașă. Merg într-o mică piață din apropiere de unde mai încerc câte ceva mâncăruri și mă apăr de o ploaie de vară ce s-a abătut asupra mea și a milioanelor de alți turiști. Thailandezii te-ai aştepta să fie obișnuiți cu ploile care par să cadă în fiecare zi la prânz. Un lucru amuzant discutat cu gazda mea este că toți sunt speriați de apa de ploaie – cred că dacă le atinge capul, lucruri rele o să se abată asupra lor. Se minunează când văd străinii umblând printr-o ploaie ușoară fără pălărie sau umbrelă.
Azi am încercat tone de gustări thailandeze de la tarabele ce se înșiră pe majoritatea străzilor și în nenumăratele piațete existențe – celebra Thai Street Food. Continui să fiu dezamăgită de mâncare. Fructele sunt de vis însă!
Îmi continui drumul spre altă atracție turistică – Giant Swing (Leagănul giganților). Este unul dintre obiectivele turistice care mă atrag pentru faptul că există o legendă. După ce Brahma a creat lumea, Shiva a fost trimis să o protejeze. Când acesta a coborât pe pământ, șarpele Naga s-a înconjurat în jurul munților pentru a-i ține în loc. Când Shiva a găsit pământul indeauns de solid, șarpele s-a mutat în mare să sărbătorească. Ceremonia leagănului încearcă să redea această poveste. Stâlpii leagănului reprezintă munții iar bază rotundă, pământul și marile. Ceremonia constă în credincioși ce se leagănă pentru a prinde o punguță cu monezi ce se află pe unul dintre stâlpi. Din câte am înțeles, au fost multe accidente grave în timpul acestor ceremonii.
Pe drumul spre casă, ca să îmi confirme și mai mult convingerea, văd încă un templu cu o grădină foarte frumos îngrijită și copaci vechi de sute de ani. Eu simt că religia a ajutat întreagă lume la un anumit nivel – curățenia.
Un lucru care m-a impresionat plăcut este faptul că în autobuz, băieții oferă uneori locul persoanelor mai în vârstă. Foarte frumos. Păcat că s-a pierdut această tradiție la noi. Și, că tot suntem la lucruri pozitive, am observat fără să vreau că picioarele thailandezilor (ele și ei) sunt, în general, frumoase. Păcat că nu au și un stil mai distins de a se pune în valoare.
Cum am bilet la un tren de noapte spre Chiang Mai, trebuie să plec spre casă. Traficul este, cum am spus, infernal. Fac dublu față de cât credeam că o să fac, așa că sunt pe fugă. În graba mea, îmi uit portofelul acasă la gazdă mea, așa că dau fugă să înapoi. Îi dau telefon gazdei mele, care se întorsese de la un curs de yoga în aer liber, bine că se întorsese că lăsasem cheia înăuntru și nu mai aveam cu să intru să îmi recuperez portofelul. Pe drum ne intersectăm fără să ne vedem, așa că alergăm de bezmetice între casă ei și stația de metrou. Sunt foarte la limită, dar totuși, reușesc să prind trenul, toată transpirată și extenuată. Prima peripeție mai neplăcută a trecut cu bine…

By AdN

THAILANDA Episodul 21

Călătoria cu trenul a fost confortabilă. Tipul de vagon cu paturi despărțite cu perdea pe coridor s-a păstrat lafel ca în India, dar modelul trenului se vede că e mai bun și colegii de vagon sunt majoritar străini, ceea ce îmi dă un sentiment mai ridicat de siguranță. Chiar m-am întrebat dacă au făcut această separare dinadins, și, la cât de discriminată m-am simțit în această țara, sunt aproape sigură că da. Cât de mult să-ți displacă cineva că să faci acest efort de organizare?!? Incredibil!

CHIANG MAI – PRIMUL IMPACT

Călătoria cu trenul a fost confortabilă. Tipul de vagon cu paturi despărțite cu perdea pe coridor s-a păstrat lafel ca în India, dar modelul trenului se vede că e mai bun și colegii de vagon sunt majoritar străini, ceea ce îmi dă un sentiment mai ridicat de siguranță. Chiar m-am întrebat dacă au făcut această separare dinadins, și, la cât de discriminată m-am simțit în această țara, sunt aproape sigură că da. Cât de mult să-ți displacă cineva că să faci acest efort de organizare?!? Incredibil!
La recomandarea unor caucazieni, un grup mixt european, am băut o bere Tiger. Este tare, ceea ce nu e rău, dar a doua zi m-am trezit cu o durere de cap destul de mare, așa că nu v-o recomand. Adevărul e că nu prea pot să dorm în mijloacele de transport în comun, deși asta a fost cel mai intim și confortabil în care am fost.
În Chiang Mai, oraş despre care am primit asigurări că voi fi încântată de la cei cărora le-am relatat despre dezamăgirea de până acum și le-am comunicat dorința mea de a găsi altceva în Thailanda, am simțit cu adevărat diferența față de Bangkok.
Ultima impresie (în afară de aglomerația de pe drumuri care aproape m-a făcut să pierd trenul – dacă nu pleca cu întârziere chiar îl pierdem) nu am împărtășit-o cu voi. Povestea din poza de mai jos nu cred că mai are nevoie de relatări. Mi-am amintit de poveștile despre semințele prăjite de romi și igiena cazanelor pe care se povestește că le folosesc la toate operațiunile posibile și imposibile… Mă hazardez să presupun că romii sau thailandezii sunt așa, dar nu se știe niciodată… Ce e drept, pentru drum mi-am luat majoritar fructe proaspete și cât mai acre sau acidulate.
Thailand 05
Chiang Mai, însă, mi-a lăsat impresia unui orășel mai liniștit, mai relaxat. Am fost întâmpinată de astfel de imagini în acest oraș, care mi-a redat o mică liniște sufletească față de absurditatea pe care am găsit-o a fi Bangkokul.
Thailand 06
Gazda mea era un american micuț și foarte vorbăreț, cu puncte de vedere foarte puternice. Venise aici să predea engleza, dar nu prea avea oferte de joburi. Ca majoritatea oamenilor din Thailanda, l-am găsit a fi frustrat și nervos și revoltat. Evident, nici aici nu am găsit gazdă locală și, în plus, gazda mea din Bangkok și cea din Chiang Mai se cunoșteau prin CouchSurfing.
Printre primele lucruri pe care le-a făcut cu mine a fost să mă ducă pe bicicletă proprie (un mijloc de transport potrivit pentru acest oraș) la un local cu supă tipică din zonă. Se numea Khao Soi, era un fel de mâncare Lanna, foarte iute, dar total neinteresant. El era în extaz după mâncare, ca mai toți cu care am vorbit. Ciudat. Îmi place aşa de mult sa descopăr şi să experimentez mâncăruri noi şi condimentate… de ce oare nu îmi plac mâncărurile de aici?!?
În continuare, deoarece auzisem de acest fel de mâncare și nu găsisem în Bangkok deloc să cumpăr, am intrebat de un loc bun cu orez lipicios cu mango. Ăsta mi-a plăcut foarte mult. În sfârșit ceva ce pot mânca, care mă face să mă simt bine. Am făcut cinste atât cu supa cât și cu sticky rice, că doar îmi este gazdă pentru o noapte.
După ce am terminat de mâncat și făcut cunoştinţă, am pornit spre piața locală singurică, de unde am început să mă pregătesc pentru un moment marcant din călătoria mea – meditația într-o mânăstire.
Mi-am luat un nou rucsac, căci cel pe care îl aveam mai avea puțin și se dezintegra (după grele negocieri în care eram convinsă că mai degrabă nu vând decât să lase din preț în favoarea unui caucazian), precum și papuci de plastic, ceas cu alarmă, bețișoare și lumânări – așa cum îmi fusese cerut de la mânăstire. Mâine urmează să cumpăr flori de lotus, ca să fie proaspete, și să îmi încep călătoria spirituală mult așteptată.

By AdN

THAILANDA Episodul 22

Unul dintre lucrurile pe care mi le doream cu ardoare să le fac în această excursie a ajuns la termen: meditația budhistă! Dimineața m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit să iau flori de lotus de la piață. Am negociat cu un conducător de tuk tuk să mă ducă la mânăstirea care se află în afară orașului, dar nu foarte departe. Ajung înainte de ora 9, când s-a specificat foarte clar că trebuie să fiu acolo.

Thailanda – „Meditatie” – WAT RAM POENG

Unul dintre lucrurile pe care mi le doream cu ardoare să le fac în această excursie a ajuns la termen: meditația budhistă!
Dimineața m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit să iau flori de lotus de la piață. Am negociat cu un conducător de tuk tuk să mă ducă la mânăstirea care se află în afară orașului, dar nu foarte departe. Ajung înainte de ora 9, când s-a specificat foarte clar că trebuie să fiu acolo.

Timp de câteva ore aștept în față recepției. Frustrarea îmi crește. Necunoscutul este greu de acceptat. Mă întreb dacă este un test.
După o mult prea lungă așteptare sunt luată în primire de un individ mic de înăltime, foarte agitat, răstit, total opus faţă de ce m-aş fi așteptat de la un călugăr budhist. Mă ceartă că am luat flori de lotus deja împăturite. Asta înseamnă că sunt vechi, zice el. De unde să știu? M-am trezit devreme să le iau, că să fie proaspete. Am ales ce mi s-a părut mai frumos. Nu suport să fiu certată, mai ales când îmi dau silința… Se uită la lumânări și pare mulțumit. Îmi dau silința să iau ce e mai bun de obicei… iar această împotmolire în material pare atât de trivială… mai ales într-o mănăstire budhistă… Greşesc?
În încăperea din spatele piticului budhist îmi petrec aproape toată prima zi, învățând bazele tehnicilor de meditație. Învăț cum să-l salut pe starețul mănăstirii, în Pali (vechea limbă sacră a budhismului). Învăț în mare tehnica încălzirii, tehnică „statului” (poziția lotus cu focus pe respirație) și tehnică „mersului” (focus pe mișcare).

Aflu și programul zilnic: trezirea la 4 pentru a medită, micul dejun la 6, meditație sau timp pentru ingienă până la 10 când era prânzul, meditație până la 7 seară când urmează să raportez progresul și experiențele starețului, mai multă meditație până la sfârșitul zilei. Da, de la 10 până a două zi, nimic de mâncare. Sunt curioasă cât de greu o să fie. Pe la 5 ne dau o băutură caldă din soia, ce e drept… Dar, nu pare îndestulător…

Conduita ce trebuie urmată: îmbrăcăminte tot timpul albă chiar și când dormim (cu eșarfa tot albă înfășurată în jurul corpului, doar pentru femei și doar când sunt în contact cu alte persoane), fără ieșit din complex, fără contact vizual, fără cărți sau telefoane sau orice altceva electronic, fără machiaj, deodorant, parfum… Aţi prins ideea, nu?
În afară de informații de bază și complet confuze pentru mine, buddhistul iniţiatic nu ne mai spune nimic (ne strânsesem vreo trei ucenici). În complex exista un turn care părea să fie important și totuşi niciodată nu ni s-a explicat ce semnificație… lafel cu oricare din clădirile de acolo. Te-ai aștepta să le pese măcar de lucrurile legate de religia lor și de diseminarea unui minim de informații ca și cei novici să aprecieze mai mult locurile în care urmează să își petrecă nişte săptămâni din viață.

Între sesiunele de învățat primim cheia de la camerele noastre. De a mea eram destul de mulțumită. Era curată, era doar a mea (cât îmi iubesc intimitatea), avea baie proprie, avea un coridor încântător… Cât mi-ar fi plăcut să mă întind pe pat și să mă relaxez pentru câteva ore, dar ne-a chemat imediat înapoi…
Oricum, nu cred că puteam să cer mai mult, mai ales că nu există un tarif obligatoriu pentru toată aventură asta de 10 zile. Puteam să aleg între un program de 10 zile și unul de 26, dar cum nu aveam atât de mult timp de oferit din excursia mea (vizele pe care trebuia să le iau din țara mi-au limitat opțiunile), am ales 10.

La început, ne-au pus să facem o mică donație pentru cearceafuri și haine (am mai luat o pereche de pantaloni albi, din in, că să-i alternez cu ai mei). Și, sinceră să fiu, atmosferă în care călugărul budhist vorbea despre bani (deși nu îi atingea – dar cine îi lua atunci, dacă nu unul dintre ei… cât de ipocriți!) și cum ne recomada să cumpărăm de la ei și aia și aia (absolut oribil că aveau o gheretă în mijlocul complexului cu tâmpenii de mâncat care costau mai mult decât ar fi costat în magazine normale din afara mănăstirii) mi-a creat o stare de total discomfort. De când am ajuns acolo nu am simțit ce mă așteptăm să simt – degajare completă de posesiunile materiale – ci exact inversul: mai ceva decât capitalismul. Banul părea să conducă totul în mânăstire și să fie foarte bine văzut.

Pornisem cu stângul: simțeam frustrare și chiar mânie. De când sosisem aici simțeam foarte multă îndoială, dacă e bine să stau și să fac asta sau nu, frustrare din cauza banilor pe care păreau că îi vor de la noi (thailandezul e thailandez, fie el și călugăr budhist)… Mă simțeam chiar speriată, fără să știu de ce. Voiam să renunț înainte de a încerca. Mă întrebăm dacă e o pierderede timp, mai ales când e o întreagă lume plină de lucruri de văzut și experimentat în afară acestei mănăstiri.

După ce am terminat prima zi, cea de ucenicie, mi-am dat seamă cât de greu este pentru corp acest tratament. Încă eram confuză… Vreau asta? O să mă ajute cu ceva?

By AdN

THAILANDA Episodul 23

După o noapte neodihnitoare, m-am trezit la 5 dimineață (ar fi trebuit să fie la 4) ca să fac întinderea și ceva meditație înainte de micul dejun. Unde e patul meu perfect din India? La 6 s-a auzit un clopoțel care anunța, iar un detaliu neanunțat, micul dejun. O coadă se formează ușurel, papucii se lasă la ieșire, se ia o tavă de metal, o furculiță și o lingură, se stă la rând ca la cantină să ți se pună în farfurie un polonic dintr-o mâncare care arată precar. Urmează câteva minute bune de rugaciune în Pali. Avem foi cu traducerile. Dacă vrem putem să nu le spunem. Nu le spun. Se mănâncă pe jos, la măsuțe joase – dacă vrei în interior, sau afară pe scaune și la mese ca la țară – dacă vrei în aer liber. Călugării stau înăuntru și își spun separat rugăciunea, pe care trebuie să o ascultăm și noi și încep să mănânce o măncare special facută pentru ei, în timp ce restul lumii spune rugăciunea. Ce obicei urât! Nu îmi plac discriminările!

Thailanda – Meditatie & Aprofundare

După o noapte neodihnitoare, m-am trezit la 5 dimineață (ar fi trebuit să fie la 4) ca să fac întinderea și ceva meditație înainte de micul dejun. Unde e patul meu perfect din India?
La 6 s-a auzit un clopoțel care anunța, iar un detaliu neanunțat, micul dejun. O coadă se formează ușurel, papucii se lasă la ieșire, se ia o tavă de metal, o furculiță și o lingură, se stă la rând ca la cantină să ți se pună în farfurie un polonic dintr-o mâncare care arată precar. Urmează câteva minute bune de rugaciune în Pali. Avem foi cu traducerile. Dacă vrem putem să nu le spunem. Nu le spun. Se mănâncă pe jos, la măsuțe joase – dacă vrei în interior, sau afară pe scaune și la mese ca la țară – dacă vrei în aer liber. Călugării stau înăuntru și își spun separat rugăciunea, pe care trebuie să o ascultăm și noi și încep să mănânce o măncare special facută pentru ei, în timp ce restul lumii spune rugăciunea. Ce obicei urât! Nu îmi plac discriminările!

După masă urmez puhoiul de oameni care merg cu tava undeva în spate. Dacă nu ai terminat tot de mâncat, există loc de colectare selectivă. Bravo lor! Există chiar diferențieri între vegetarieni și non-vegetarieni. De acum înainte, cea mai grea decizie preconizez ca o să fie ce meniu să îmi aleg în fiecare zi. Oare care e mai puțin abject decât celălalt?
Pe urmă, se merge la un rând de lighene unde se săpuneşte și clăteşte în mai multe ape tava în care ai mâncat. Destul de scârbos, dar asta este… nu știu cum aș fi putut să fac mai ecologică operațiunea, așa că este totuși de apreciat…

Încep meditația, așa cum am fost învață cu o zi înainte. Gândurile îmi invadează mintea și îmi este imposibil să nu mă gândesc la ceva. Simt dezamăgire față de religii… Speranța îmi era în budhism. Ce văd aici este corupt. Poate că în India ar fi fost altfel, dar îmi fusese teamă de problemele de igiena. Asta e decizia pe care am luat-o, bazat pe atâtea relatări de măreție ale Thailandei…

Ce este amuzant este că această mănăstire, unde se practică meditația, este înconjurată de un sat frenetic. Se aud claxoane, oameni negociind – o fi o piață prin zonă? -, muzică tare noaptea când mă duc la culcare – e un bar chiar sub geamul meu… În plus, în cadrul mănăstririi se realizează proiecte de îmbunătățire ale complexului – da, e un şantier chiar în mijlocul complexului…
Prânzul a fost lafel de oribil că micul dejun și destul de mic. Ce mă enervează este că magazinul cu produse vândute de călugări este deschis până mult mai târziu. Cină nu e, pentru că nu ar trebui să se mănânce, dar de cumpărat poți să cumperi mâncare și să o mănânci de la magazin. Cum vine asta?
Până la 5 seară am făcut cam 6 ore și jumătate de meditație, târâș grăpiș, cum am putut. Mintea nu mi-am observat-o niciodată atât de alertă, asta probabil pentru că nu i-am acordat atâta atenție ca acum. De data asta, încercând să nu mă gândesc la nimic, am fost conștientă la tot ce îmi trece prin cap – majoritar mărunțișuri care am realizat că mă consumă fără sens. Înțeleg cât de dăunător este și de ce e bine să meditezi. Vreau să devin mai bună.
Întâlnirea cu starețul a fost emoționantă, pentru că îmi era groază de textul în Pali pe care trebuia să îl spun (nu acord prea multă încredere memoriei mele) și, in plus, era un întreg ritual de salut cu plecăciuni, fandări și alte nebunii…

În urmă „raportării” mi se spune să cresc intervalul de meditație de la 15 minute (deja dificil să stau în lotus pentru un sfert de oră fără să amorțesc și mai ales fără să am dureri de spate) la 20 de minute și să am în target să ajung la 7 ore şi jumătate de meditație, cu o oră în plus față de cât făcusem până acum.
Mă ocup de curăţenie, îmi spăl hainele pe care le aveam cu mine, mai fac ceva meditație. Mă simt obosită, dar cum mi se pare o activitate ușoară comparativ cu munca la servici, mă întreb dacă este cu adevărat oboseală sau lene.
La prânz lausem mai multe bombonele de desert și le adusesem în cameră. Acum, când mă pregăteam de culcare observ o colonie de furnici în patul meu. Nu pot să nu mă întreb dacă natură se răzbună pe mine pentru că trișez…
Ce am observat în această a două zi, deși nu ar fi trebuit să mă uit în jur, este că oamenii care vin aici – albii, au probleme fizice destul de grave sau întrebări destul de serioase de pus. Le simt apăsarea. La sfârșitul zilei simt că îmi e dor de oameni, mă întreb în continuare dacă îmi pierd timpul, dar vreau totuși să devin mai bună la meditație…
A treia zi mă trezesc fără să fi auzit clopoțelul. Am dormit 7 ore dar m-am trezit simțindu-mă foarte obosită. Îmi fac rutina. Mâncarea tot proastă. Rugăciunile prea lungi. Observ alte lucruri care mă revoltă: telefoanele mobile sunt interzise, dar călugării vorbesc la ele; religia spune că ar trebui să iubim totul, dar ei alungă într-o manieră foarte urâtă câinii din jur; nu avem voie să mâncăm după 10:30, călugării mănâncă. Ce se întâmplă aici? Ori toți, ori nici unul! Și călugării ar trebui să fie exemplele pozitive, nu cele negative!!!

Până acum am rezistat destul de bine, dar în a treia zi simt cum începe să mă afecteze lipsa mâncării de seară. Îmi este o foame îngrozitoare, dar rezist eroic.
Locurile de meditație pe care le-am descoperit ca plăcându-mi: camera mea, balconul din fața camere, o grădiniță încântătoare unde deja a atentat la unul din degetele de la picioarele mele o șopârliță, când îmi făceam meditația în poziția lotus – asta m-a făcut să mă îndepărtez de acest loc pentru câteva zile, dar era prea plăcut că să renunț la el complet, mai ales pentru experiența mersului, un loc numit „Biblioteca” – nu avea cărți, era un templu, dar era extrem de frumos arhitectural și foarte răcoros în mijlocul zilei… ,armura rece oferea un confort extrem în căldura covârșitoare, un templu unde am văzut că e mai mult de ceremonii, care nu era prea frumos sau bine mirositor – avea covor pe jos, dar era majoritar gol și simțeam eu energii mai pozitive acolo decât în orice alt loc.

Unul din momentele plăcute ale zilei am ajuns să observ că este ploaia de după-amiază. Am acoperiș deasupra capului, locul devine liniștit, nu am de ce să mă plâng.
Magia adevărată însă este să te trezești de la 4 și să meditezi fiind atent la tot în jur, fără să emiţi orice fel de judecăţi. Adevărul e că dimineață este momentul perfect de meditație… te poți contopii cu natură… Te trezești înainte să se dezmeticească natura și, în starea de meditație, experimentezi cu ea momentul trezirii… Primele păsări ciripesc, ca să devină din ce în ce mai zgomotoase, prima rază de soare îți mângâie pleoapele închise, oamenii încep și ei să facă zgomote banale dar atât de pline de bucuria vieții…

Realizezi pentru prima oară intens cat de absolut divine sunt natura și viața!
După raportare aflu că noul target setat de stareţ pentru mine este: reprize de 25 de minute cu un total de 7-8 ore. Devine challenging…

By AdN