The Blog

INDIA Episodul 4

La aeroport în Jaipur, sunt printre ultimele persoane care se dau jos din avion… sunt în spatele unei mase compacte de bărbați de statură mică și închiși la culoare care așteaptă să își declare intrarea în ţara… Și eu trebuie să fac același lucru… Am de asteptat… Sunt obișnuită cu ideea și nici nu îmi trece prin gând să mă înghesui cu restul lumii, deși îmi fac griji că s-ar putea să îmi fac gazda să aștepte prea mult. Avionul întârziase oricum… Cu aceste gânduri în minte, s-a petrecut un eveniment care mi s-a părut incredibil… Mi s-a făcut semn să mă duc în fața linei… Nu mi-a luat mult să îmi dau seamă ce se întâmplă. Eram discriminată pe motive de culoare a pielii… Era o discriminare pozitivă! Nu mă gândisem niciodată la acest concept, mai ales fiind obișnuită să fiu discriminată negativ de restul Europei atât de nedrept cu fiecare ocazie pe care o aveau. Nu știam ce să simt sau să cred… Nu îmi permiteam să refuz, pe de o parte pentru că nu vroiam să îmi fac gazdă să aștepte și mai mult la o oră atât de nepotrivită (în jur de 4 sau 5 dimineață), pe de altă parte, pentru că cine știe ce și-ar fi închipuit că ascund…

SOSIREA ÎN JAIPUR

La aeroport în Jaipur, sunt printre ultimele persoane care se dau jos din avion… sunt în spatele unei mase compacte de bărbați de statură mică și închiși la culoare care așteaptă să își declare intrarea în ţara… Și eu trebuie să fac același lucru… Am de asteptat… Sunt obișnuită cu ideea și nici nu îmi trece prin gând să mă înghesui cu restul lumii, deși îmi fac griji că s-ar putea să îmi fac gazda să aștepte prea mult. Avionul întârziase oricum…

Cu aceste gânduri în minte, s-a petrecut un eveniment care mi s-a părut incredibil… Mi s-a făcut semn să mă duc în fața linei… Nu mi-a luat mult să îmi dau seamă ce se întâmplă. Eram discriminată pe motive de culoare a pielii… Era o discriminare pozitivă! Nu mă gândisem niciodată la acest concept, mai ales fiind obișnuită să fiu discriminată negativ de restul Europei atât de nedrept cu fiecare ocazie pe care o aveau. Nu știam ce să simt sau să cred… Nu îmi permiteam să refuz, pe de o parte pentru că nu vroiam să îmi fac gazdă să aștepte și mai mult la o oră atât de nepotrivită (în jur de 4 sau 5 dimineață), pe de altă parte, pentru că cine știe ce și-ar fi închipuit că ascund…

Drumul până la oficialul care mă aștepta cu o hârtie de completat, l-am simți umilitor, mai ales datorită faptului că mulțimea aceea de oameni s-a împărțit într-un culoar pentru a mă lasă pe mine să trec. Am acceptat, mulțumind și cerându-mi scuze, și am ieșit mai repede decât majoritatea…

Bagajul meu sosise… O grijă mi s-a ridicat din suflet… O indiancă (prietenă cu un amic spaniol) îmi ceruse să îi iau niște băutură din aeroport. Cumpăr două sticle de vodcă și mă îndrept spre iesire. Nimeni nu pare să mă aştepte… O ușoară teamă începe să-și facă loc în inima mea. Nu am nici cea mai mică idee cum arată gazdă care mă aşteaptă… Cum avea să fie oare prima mea experiență de CouchSurfing?

Cu colțul ochiului, într-o parte a curții dărăpănate pe care abia o desluşeam în întunericul dimineții, văd pe cineva care venea inspre mine… Un tânăr indian, zâmbareț, care mă ia la mișto că vin cu troley în India…”Da, știu, dar restul călătoriei sper să mă ajute” am gândit eu fericită…

DRUMUL SPRE CASA PRIMEI MELE GAZDE

Am urcat într-o mașină murdară, ale cărei geamuri nu le-am văzut niciodată, mă întreb dacă erau lipsă. Pe la 5 dimineața aerul era surpinzator de plăcut, mai ales după chinul aeroportului din Dubai și al avioanelor înghețate de aer condiţionat…

Gazda e foarte drăguță, eu sunt pe jumătate leșinată de oboseală, și fac eforturi enorme să întrețin o conversație coerentă… Și totuși, întâmplarea cu discriminarea pozitivă, și faptul că eram în sfârșit în India (după Japonia, a doua țara pe care îmi doream cel mai mult să o văd din Asia) mi-au injectat îndeajunsă adrenalină încât să trăiesc din plin fiecare clipă a călătoriei cu maşina… I-am povestit și gazdei despre ce am interpretat eu că pe o discriminarea pozitivă, și nu a făcut decât să zâmbească și să râdă puţin… Nu i se părea ceva ieșit din comun… Cel puțin așa am luat-o eu…

Pe drum – un drum plin de gropi (Bucureștiul, în mare parte, poate să concureze cu succes cu străzile din Jaipur), am văzut al doilea lucru incredibil… oameni care dormeau pe stradă… Asta, nu era în sine incredibil, mă așteptăm la așa ceva… dar, întrebându-mi gazdă ce e cu oamenii ăștia, răspunsul a fost că au băut și, cum casele lor erau prea departe, au preferat să doarmă pe stradă… Și aveau pături cu ei! Eu aș fi zis că sunt homeless, dar mi-am crezut gazda… de ce nu mi-ar fi spus adevărul? Evident, printre ei a recunoscut că erau și oameni foarte sărmani, dar majoritatea erau după petrecere…

Și, cealaltă parte care a adăugat esența acestei a două mari surprize: în semi-întunericul zorilor am întrezărit o femeie făcându-și nevoile exact lângă locul unde dormea… am văzut-o mutându-se la 2 păși de locul unde își făcuse nevoile și întinzându-se să doarmă… exact pe trotuar… Eram absolut fascinată! Oamenii ăia cred că erau chiar mai obosiți decât mine! Și, cu siguranță, împărțim niște scări de valori puțin diferite… Mă surpind că nu simt nimic negativ… Nu judec, doar conștientizez…
În sfârșit, ajungem acasă… Era deja acasă pentru mine… La cât de obosită eram, nu aș fi făcut distincție între casa mea și casa unei gazde decât dacă această ar fi fost o stradă urât mirositoare…
… și mi se prezintă cameră unde urmează să-mi petrec următoarele nopţi… Este imensă, dar nu foarte bine întreţinută…
… și mi se prezintă colocatară, o șopârliță care a fost prezentată ca preferând să stea pe pereţi… Nu sunt fan reptile, dar sunt prea obosită că să îmi pese…

În cele din urmă, destul de greu apreciez eu în oboseală mea cronică, gazdă se îndură să mă lase să dorm… Mă așez pe pat… Nu am întâlnit în viață mea pat atât de tare! Era aproape de tăria lemnului… „Ce noroc pe capul meu!”, gândesc nu foarte afectată… Măcar am un pat în seara asta…

Am făcut un dus cu apa rece încercând să nu înghit deloc apa de la robinet – cine știe dacă e contaminată? Nu reușisem să-mi fac nici un fel de injecții recomandate pentru această zonă a lumii… Pregătirile făcute din scurt, plus faptul că datorită simpatiei mele pentru ace, am lăsat pe ultima sută de metri acest aspect, m-au adus în această situație în care prefer să fiu cât de precaută pot.

Nu sunt obișnuită să fac duş cu apă rece, dar nu știu cum să fac apa caldă să meargă în această baie indiană (o cameră fără cadă sau perdea de dus – cu toaletă, cap de duş și chiuvetă) sau, dacă există acest concept în India. Mă schimb în sfârșit în haine curate, și hop în pat… Ce lux să miroşi curat, să fii îmbrăcat în haine curate, să dormi într-un pat curat…

Mă întind pe patul care mi se păruse tare inițial și mă simț că în răi. Ce pat absolut fantastic!!! Sunt conștientă de nivelul de oboseală pe care corpul meu îl resimte, dar pot aprecia încă faptul că acel pat ar fi fost absolut divin și fără că eu să fi fost atât de obosită… Chiar e de un confort deosebit… Nu mai vreau pat cu arcuri niciodată! Am decis!

Câte surpize într-o singură oră! Abia am ajuns în India, abia am întrezărit o urmă din acest univers deosebit și, deși deja am văzut lucruri la care aș fi strâmbat nașul cu altă ocazie, sunt extrem de curioasă și nerăbdătoare să descopăr această parte a lumii atât de captivantă! Fără prejudecăți! Îmi plac sentimentele pe care le evocă în mine acest univers atât de diferit!

By AdN

INDIA Episodul 5

Nu am dormit mai bine în viața mea! Ce pat absolut fantastic!!! Dimineața, defapt m-am trezit pe la 12, mi-am amintit de șopârliță, și deși am zărit-o pe perete, auzind povești din Egipt, am decis să îmi scutur pantofii înainte să îi pun în picioare… Cine știe ce alte animăluțe se pot ascunde pe acolo? Ies din cameră, cunosc familia (mama îmbrăcată în sari, 2 băieți – cel mai tânăr dintre ei venise să mă ia de la aeroport, o fată care mi-a acceptat cererea de a stă la ei… tatăl nu e prin preajmă acum).

PRIMA ZI „DE” INDIA

Nu am dormit mai bine în viața mea! Ce pat absolut fantastic!!!
Dimineața, defapt m-am trezit pe la 12, mi-am amintit de șopârliță, și deși am zărit-o pe perete, auzind povești din Egipt, am decis să îmi scutur pantofii înainte să îi pun în picioare… Cine știe ce alte animăluțe se pot ascunde pe acolo?

Ies din cameră, cunosc familia (mama îmbrăcată în sari, 2 băieți – cel mai tânăr dintre ei venise să mă ia de la aeroport, o fată care mi-a acceptat cererea de a stă la ei… tatăl nu e prin preajmă acum).
(Nu v-am spus care este strategia mea în găsirea gazdelor CouchSurfing. M-am gândit să caut fete sau doamne, care nu sunt membrii de mult. Am citit în cercetările mele legate de CouchSurfing, și mi se părea că are sens, că membrii mai noi sunt mult mai drăguți pentru că nu s-au plictisit încă de vizitatori. Întrebarea e de ce îți mai oferă ospitatalitate cei care nu-și doresc să aibă vizitatori!?!)

Oricum, după scurte prezentări și o mică senzație de jenă, m-au invitat să mănânc alături de ei. Mâncare indiană îmi amintesc să fi încercat doar o dată înainte și să fi avut probleme cu stomacul câteva zile după. În plus, deja mă simțeam îndatorată gazdelor mele pentru deranjul de a sosi la o oră atât de inoportuna și pentru camera cu baie pe care mi-o puseseră la dispoziție (puțin dărăpănată și cu duş cu apă rece, dar mult peste așteptările mele).

Am insistat să mănânc foarte puțin, nici nu îmi era foame, fiind încă extrem de obosită. În plus, trebuia să fiu atentă, să nu am probleme. Dacă în România am avut probleme, cine știe ce o să se întâmple în India, unde am auzit atâtea despre apa, boli…
Totul era gătit foarte bine, însă. Și surprinzător, nu era prea iute (nu pentru mine, oricum!). Întreagă familie era vegetariană. Fiecare dintre ei mâncase carne la un moment dat, dar acum toți mâncau vegetarian deoarece nu considerau necesar că un animal să își piardă viață când ei se pot hrănii și cu alte mâncăruri lafel de nutriționale și gustoase… Cât îmi place cultura asta cu bun simț!

Casa este destul de mare, dar nu foarte îngrijită. Este foarte veche și aflu că vor să construiască una nouă, unde urmează să decoreze mai frumos. Au și câteva ajutoare în casă. Îndatorirea mamei este să pregătească mâncarea pentru familie. Frații duc mâncare tatălui la magazin și evident ajută afacerea familiei (amândoi muncesc de la 14 ani sau chiar mai tineri). Ajutoarele spală vasele și au grijă de restul lucrurilor din gospodărie.

Se pare că picasem în grijă celui mai tânăr dintre băieți. Mă ia cu mașină și mă duce la magazinul lor. Au un magazin cu multe textile din care nimic nu mă atrage… Mă întorc tot prin India.. Nici nu știu la ce să mă uit… Fețe de pernă indiene? Se găsesc peste tot! Materiale de sari? Nici nu știu să le port! Îl cunosc pe tatăl familiei, un domn foarte blând și drăguț, la fel ca întreagă familie. Pentru a mă descurcă până schimb ceva bani, mă împrumută cu echivalentul a 15 euro în rupii. Îi întreb unde pot să îmi cumpăr o cartela pentru mobil, că să pot ține legătură cu ei mai ușor. Îmi spun că e greu să cumpăr una, datorită legilor noi legate de terorism. Nu înțeleg exact ce legătură are India cu terorismului. Îmi spun că au un prieten care lucrează pentru o companie de telefonie mobilă și că o să cumpere ei o cartele în numele lor și o să mi-o dea mine. Sunt copleșită.

Mă duc cu mașină până la City Palace, cea mai mare atracție turistică a orașului. Dacă am timp, mi se recomanda să merg și la observator. Îmi dau o hartă și mă așteaptă la magazin mai târziu.
Pe cont propriu, pentru prima dată, în India. O zi caldă, dar destul de plăcută. Palatul este o operă de artă a stilului Rajput. La fiecare pas sunt mii de detalii de care te poți minuna. Aflu că polo-ul este un joc indian. Nu ătiam… Mă impresionează o curte interioară cu patru porți care reprezintă cele patru sezoane: musonul sau toamna (simbolizat prin păun și zeitatea Cartigue), vara (simbolizată de lotus și Parvati), iarna (simbolizată prin petale de trandafir și o statuieta a zeiței Shiva), și primăvara (reprezentată prin verde, însoțită de zeitatea Ganesh).

Palatul este plin de vizitatori. Majoritatea sunt indieni. Sunt impresionată când văd turism cultural practicat la nivel local. Majoritatea se uită cu interest, dar insistent la mine și mulți din aceștia, îmi cer să fac poze cu ei. Și cu toată curiozitatea pe care o stârnesc, și cu toată atenția pe care o primesc, și cu toate întreruperile explorărilor proprii pe care trebuie să le accept, sunt cuprinsă de un sentiment copleșitor de bunătate. Interacțiunea cu acești oameni, cu această cultură – sau poate religie, este hipnotizanta, ca un drog. Sunt copleșită de sentimentul că bunătatea și bunăvoință pe care o simt pentru acești oameni, care nu era deloc studiată sau impusă, se revarsă asupra mea în valuri compuse din același material. Defapt, ceea ce sunt eu este deschisă să primesc învățături fără să judec. Și ce mă învață această societate este bunătate fără margini. Sunt copleșită și absolut încântată.

Când ies de acolo, încerc să merg peste drum la Observator care înțelesesem că era interesant tot din punct de vedere arhitectural, dar era închis. Nu era foarte târziu, dar totuși era prea târziu pentru asta.
Mă îndrept spre centrul orașului. Am auzit vorbindu-se de Pink Palace… La ce să mă aștept?

By AdN

INDIA – Episodul 6

Am pășit pe poarta palatului pe care abia îl vizitasem (City Palace) cu oarecare reținere. Eram la adăpost între acele ziduri. Oare ce o să găsesc în afara lor? Mă aștept să fie o cu totul altă atmosferă, cam ca diferență dintre a vizită intr-un muzeu liniștit și a păși brusc în mijlocul unei metropole. Harta nu mă ajută prea mult, dar întreb cam în ce direcție să mă îndrept pentru a ajunge la Pink Palace. Pășesc pe străzile Jaipurului, plină de curiozitate, dornică să absorb fiecare aspect al vieții acestui oraș indian. Sunt foarte fericită să fiu aici! Drumul e pitoresc, umplut cu străduțe pline de magazine ce vând lucruri care nu știu cui ar trebui. Culorile sunt magice însă.

O saptamana cat intr-o zi – Just India

Am pășit pe poartă palatului pe care abia îl vizitasem (City Palace) cu oarecare reținere. Eram la adăpost între acele ziduri. Oare ce o să găsesc în afara lor? Mă aștept să fie o cu totul altă atmosferă, cam ca diferență dintre a vizită intr-un muzeu liniștit și a pășii brusc în mijlocul unei metropole.

Harta nu mă ajută prea mult, dar întreb cam în ce direcție să mă îndrept pentru a ajunge la Pink Palace. Pășesc pe străzile Jaipurului, plină de curiozitate, dornică să absorb fiecare aspect al vieții acestui oraș indian. Sunt foarte fericită să fiu aici!
Drumul e pitoresc, umplut cu străduțe pline de magazine ce vând lucruri care nu știu cui ar trebui. Culorile sunt magice însă.

Nu este ușor să intuiesc pe unde să merg pentru a ajunge unde vreau. Oricâtă experiență de călător european sau nord-american aș avea, aici nu se aplică aceleași reguli.
Ajung într-o piață foartă dărăpănată, cu un miros înțepător.

Din nou, nu reacționez cum aș reacționa oriunde altundeva – și anume, să mă enervez, să mă plâng sau să plec cât mai repede de acolo, ci investighez motivul pentru care miroase atât de urât. Nu îmi ia mult să descopăr că, din clădirile ce împrejmuiesc piața, deșeurile se scurg în șanțuri descoperite. Sistemul de canalizare este deschis, nu există țevi, ci doar jgheburi. Iar un concept la care nu m-am gândit până acum. Câte lucruri din viață de zi cu zi nu apreciem!

Mă minunez de reacțiile mele. Mă întreb de ce oare nu sunt îngrozită sau scârbită. Toată lumea aleargă în jur. Unii bărbați încearcă să între în vorba cu mine. Niște fetițe cerșetoare, sau poate că au devenit așa văzându-mi culoarea pielii, întind mână să le dau ceva. Mă uit în ochii lor, sunt goi. Sunt aproape că ochii unor animale, nici buni, nici răi, doar existând. De ce oare nu sunt impresionată de mizerie și cerșetori? Să fie experiența țării în care am crescut atât de puternică? Să mă fi blazat atât de mult?
Îmi ridic privirea în jur. Ochii îmi sunt atrași de alți ochi goi. De data asta, sunt ai unui bărbat. Îl văd umblând într-un portofel. Ia tot ce e în portofel și îl aruncă gol pe jos. Totul se petrece ca prin vis, cu efectul de încetinire pe care cel mai des îl întâlnim în filme. Mă vede. Se uită direct în ochii mei. Știe că știu că a furat. Nu reacționează în nici un fel. Ochii îi sunt atât de goi… Nu pot să îl judec. Simt milă pentru el pentru că ştiu că e pierdut. Nu simt același lucru de la ceilalți oameni din jur. Pe ceilalți îi simt altfel: sunt plini de energii pozitive, de intenții bune. Poate de asta nu îmi fac griji pentru aparatul meu scump decât pentru o secundă.

Mai cumpăr o sticlă de apa pentru care negociez. Este ieftină, așa că mă simt oarecum rușinată să negociez pentru atâta, dar este o chestiune de interacțiune. Este atât de ieftină încât îmi este frică să beau din ea… Cine știe de la ce sursă de apa fusese îmbuteliată?

Multă lume vrea să mă ajute. Mă întreabă unde vreau să merg, vor să mă conducă, îmi spun ce cred ei că aș putea să mai vizitez. Multe zâmbete și multă atenție. Spiritul meu est-european nu poate să nu simtă puțină paranoia. Ce vor oamenii ăștia de la mine. Bunătatea altruistă îmi este străină. Eu o ofer și o aștept, dar am învățat că în societatea noastră este comparată mai degrabă cu prostia decât orice altceva. Și totuși, mă conving că nu vor nimic de la mine, chiar sunt doar drăguți. Incredibil! Evident, la fiecare al doilea pas sunt invitată să cumpăr ceva. Dar, refuzând blând cu dorință să nu supăr, observ că nu insistă așa de mult pe cât aș fi crezut, defapt majoritatea nu insistă aproape deloc… Ce e și cu stereotipurile astea!

Ajung în fața Palatului Roz. Este aproape de apus. Nu este cea mai bună localizare pentru poze. Sunt invitată de un domn într-o clădire situată peste drum, pentru a face poze. Motivul este că că vrea să îi viziteze cineva magazinul de bijuterii. Locația e perfectă pentru a avea o imagine de ansamblu. Mă simt prost, dar nu am de gând să cumpăr lucruri acum pentru a le căra jumătate de glob cu mine… Oricum o să mă întorc prin India. Vreau să fac multe cumpărături la întoarcere. Așa are cel mai mult sens. Mă uit la bijuterii.

Lucrurile materiale mă încânta mai puțin decât de obicei de când
sunt în India… nici mâncare nu am prea mâncat de când am plecat de acasa… Am slăbit ceva kilograme deja…
Mulțumesc și îmi continui drumul. Văd multe bănci. Trebuie să schimb bani, ca să mă descurc de acum încolo pe cont propriu și pentru a nu mai avea datorii față de gazdele mele (ce musafir mai sunt și eu!!!… dar chiar nu am avut un moment de respiro până acum).
Am un cec de călătorii de 200 de euro. Ce să fac cu 200 de euro pentru cele câteva zile cât mai stau în India? Nu pot să schimb doar o parte, așa că ies de acolo cu portofelul doldora de rupii. Abia se inchide… Îmi amintesc de bărbatul cu ochii goi și de portofelul zburând gol prin aer până a aterizat pe pământ…

By AdN

INDIA – Episodul 7

În drum spre magazinul sau, mai bine zis, depozitul de textile al gazdelor mele, trec pe lângă o piață cu un farmec unic. Dinnou, nu văd lucruri care mi-ar trebui, și mă întreb unde este piața cu mâncare… Vânzătorii sunt în plină vervă, având grijă de mărfurile lor. Totul e în continuă mișcare. Pe drum, în încercarea de a găsi drumul spre casă, sunt racolata de un indian care vrea să mă ducă să cumpăr ceva… orice mă interesează… Și mă interesează ceva… Nu am văzut o piață cu mirodenii… Mă învârte pe străduțe mocirloase și înguste și mă aduce în același loc, lucru care mă cam îngrijorează. În această mică excursie, am ocazia să am și o mică revelație. Indiferent de condiții, câinii sunt la fel peste tot. Logică ce ar trebui să se aplice și oamenilor și acest lucru nu mă prea liniștește…

Shopping de India sau…

În drum spre magazinul sau, mai bine zis, depozitul de textile al gazdelor mele, trec pe lângă o piață cu un farmec unic. Dinnou, nu văd lucruri care mi-ar trebui, și mă întreb unde este piața cu mâncare… Vânzătorii sunt în plină vervă, având grijă de mărfurile lor. Totul e în continuă mișcare.

Pe drum, în încercarea de a găsi drumul spre casă, sunt racolata de un indian care vrea să mă ducă să cumpăr ceva… orice mă interesează… Și mă interesează ceva… Nu am văzut o piață cu mirodenii… Mă învârte pe străduțe mocirloase și înguste și mă aduce în același loc, lucru care mă cam îngrijorează. În această mică excursie, am ocazia să am și o mică revelație. Indiferent de condiții, câinii sunt la fel peste tot. Logică ce ar trebui să se aplice și oamenilor și acest lucru nu mă prea liniștește…

Mă aduce într-un magazin la care am fi putut ajunge dacă ne întorceam puțin din drum… Crede că nu mi-am dat seama… Este un magazin de mirodenii, dar nu este deloc ce mi-am inchipuit… saci mari cu mirodenii… nimic exotic, nimic artistic sau colorat, nici măcar mirosurile de mirodenii pe care le doream atât de mult… Ca să aflu unde sunt, cer o carte de vizită și îi pun să îmi arate pe hartă unde ne aflăm, că să știu unde să mă intorc… Uneori, luând oamenii pe ocolite, primești un răspuns mult mai direct și sincer decât întrebându-i direct… Nu-mi place, dar mă adaptez atâta vreme cât nu face rău nimănui…
În cele din urmă, ajung la magazinul gazdelor mele după ce negociez fără convingere cu un conducător de riksha. Prietenul meu (chiar mă simt apropiată de acești oameni ca și cum îi cunosc deja de ani) terminase munca. Îmi propune să îmi arate o parte mai îndepărtată a orașului, pe care sunt sigură că nu aș fi văzut-o singură. Pornim spre un deal de pe care să putem vedea orașul. Începe să se întunece.

Nu am mâncat nimic de la 1 și nici nu m-am prea hidratat. Nu reușesc să găsesc nimic în India și timpul pare să treacă incredibil de repede. Pe drum ne oprim la o benzinărie și înfometată întreb ce aș putea mânca. O samosa cu ketchup… Mă minunez de pliculețul de ketchup pe care îl am în mână. Pare așa de occidental! În urmă întrebării „cât costă?” pe care am adresat-o vânzătorului, prietenul meu și cel ce lucrează la benzinărie au un schimb de replici pe care nu îl înțeleg. Singura parte pe care am înțeles-o, adresată mie, a fost „Pentru tine”. Insist să aflu care a fost răspunsul sau schimbul de replici, dar prietenul meu nu răspunde. Pare frustrat și enervat de reacția celuilalt. Plătește el, nu mă lasă să am de-a face cu vânzătorul de acolo și plecăm în trombă.
Ne continuăm drumul și, în cele din urmă, ajungem la o cetate situată pe un deal din apropierea Jaipurului, de unde se poate vedea o mare parte din oraș. Pare mult mai avangardist de la depărtare și în noapte… o vale plină de luminițe…. Este imens! Bem câte o bere indiană fiecare, nu aș spune că mi se par fantastice, așa că o refuz pe următoarea. Artificii încep să răsară pe cer din toate direcțiile. Ce supriză plăcută! Este un festival, Vijayadashami, care sărbătorește victoria binelui asupra răului. Se spune că este o zi auspicioasa pentru a începe o nouă aventură sau afacere. Ei bine, eu chiar abia mi-am început aventura!

Primesc un nume indian: Radha. Radha este cea mai bună prietenă din copilărie a zeului Khrishna, companioană devotată și foarte frumoasă, a cărei iubire este considerată pură datorită caracterului sau infinit și necondiționat. Povestea este tristă, însă – în ciudă faptului că iubirea lor este pură, destinul îi desparte.
În afară de un nume indian (mereu m-am întrebat care ar fi numele meu dacă m-aș fi născut într-o altă cultură), primesc asigurări că luna de pe cer mă va urmă în călătorie și va avea grijă să îmi vindece tristețea și să mă protejeze în călătoriile mele.
Se pare că noul meu prieten are un mic „crush”… sau poate sunt ei așa romantici de obicei?
Ne întoarcem la magazin. Prin față lui trece un convoi. Rajahul regiunii este prin zonă. Nu am onoarea să îl zăresc… ce e drept, nici nu mă prea interesează… dar sunt acolo când trece convoiul de elefanți, special cu ocazia sărbătorii Vijayadashami, pentru a binecuvânta și aduce noroc locuințelor și magazinelor din preajmă.
În față magazinul zăresc o copilă foarte frumoasă. Mă minunez, savurând un Indian chai delicios de la un vânzător ambulant, și schimb păreri despre fetiţă cu prietenul meu. Îmi spune foarte direct că nu are nici o șansa, că e proastă. Ce șoc!!! Nu știe engleză și nici nu merge la școală. Îl rog să încerce să o ajute cu engleză și să îi explice cât de importantă e educația. După reacția lui, mă îndoiesc că o va face vreodată. Simț o senzație de sufocare, dându-mi seamă câți sunt în această situație și cât de greu este că această situație să se schimbe…

O prima zi absolut incredibilă se încheie. Ce diferență între a stă în față calculatorului pentru o zi, și a fi în continuă mișcare și descoperire. Simt că a trecut o săptămâna, chiar o luna, de azi după-amiază… Mă simt o cu totul altă persoană… Sau, mai bine exprimat, o parte din mine cu care vreau să fiu în contact mai mult, aici iese la suprafața foarte ușor…
India chiar este „simply incredible”!

By AdN

INDIA – Episodul 8

Nu mai fusesem așa de obosită că prima noapte, dar patul asta tare mi se pare genial! De unde iau unul? De ce nu are toată lumea așa ceva? Cum e făcut? E incredibil! Am dormit neîntoarsă. Mă pregătesc pentru noua mea zi în Jaipur, ultima de altfel. Ies din cameră și familia e la ceai. Sunt invitată să iau și eu parte. Mai schimbăm câteva păreri. Astăzi mi s-a recomandat să văd o fortăreața din afară orașului. Bărbații se pregătesc de muncă. Fata, studentă aflată acum într-o mică vacanță, se pregătește să se vadă cu niște prietene. Mama are grijă de următoarea masă și ajutoarele de alte lucruri în jurul casei.

India & Jaipur: AMBER PALACE

Nu mai fusesem așa de obosită că prima noapte, dar patul asta tare mi se pare genial! De unde iau unul? De ce nu are toată lumea așa ceva? Cum e făcut? E incredibil! Am dormit neîntoarsă.
Mă pregătesc pentru noua mea zi în Jaipur, ultima de altfel. Ies din cameră și familia e la ceai. Sunt invitată să iau și eu parte. Mai schimbăm câteva păreri. Astăzi mi s-a recomandat să văd o fortăreața din afară orașului. Bărbații se pregătesc de muncă. Fata, studentă aflată acum într-o mică vacanță, se pregătește să se vadă cu niște prietene. Mama are grijă de următoarea masă și ajutoarele de alte lucruri în jurul casei.

Mi se cheamă o riksha pentru a fi dusă la fort și, deși se învoiseră la preț la telefon, văzându-mă, se renegociază la sânge prețul. Mă simț extrem de prost văzând negocierile și mă îngrijorez. Dacă între ei se ajunge la un acord atât de greu, oare cum o să mă descurc singură la întoarcere? Este o zi incredibil de caldă și abia este 10 dimineață. Călătoria nu este deosebită, deși sunt pentru prima oară într-o riksha automatizată.

Ajung la Amber Palace deja transpirata. Și, iar nu am nimic de băut. Sunt lăsată la poalele unui deal. Zidurile fortăreței sunt de culoarea nisipului din jur. Totul reflectă soarele, iar căldura e deja insuportabilă. Urc multe trepte și ajung într-o curte imensă. Îmi cumpăr bilet și închiriez ghid audio. Toate locurile turistice sunt foarte civilizate și îngrijite, mai mult chiar decât în România.

Văd primele maimuțe, alergând cu câte ceva furat sau primit de la turiști, cu câinii pe urmele lor. Scăpa ușor de câini urcându-se pe ziduri. Sărmanii câini… De ce nu sunt și ei zeități în hinduism/budism?

Palatul mi se desfășoară în față ochilor ca o altă minune arhitecturală indiană, defapt stilurile folosite fiind hindu și mughal. Încerc să absorb fiecare desoperiere.

La umbră unui acoperiș acoperit cu aur, lângă niște pereți cu intarsii de scoică, un domn caucazian mă întreabă în engleză de unde sunt. Aud pentru prima oară de când am plecat, cuvinte în română. Domnul este din Ungaria și pare să vrea să facă conversație. Nu știe decât formule de salut în română, dar sunt impresionată că a făcut efortul să le învețe. Și ce memorie! Îmi povestește că le-a învățat cu mulți ani în urmă. Eu uit cuvinte esențiale, de supraviețuire, pe care le-am învățat cu o zi înainte. Trebuie să îmi mai antrenez mintea.
Sunt destul de scurtă în răspunsuri. Nu am dispoziția să interacționez cu europeni. Mă simt prost că nu pot să întrețin o conversație mai lungă, mai ales cu cineva care nu fuge de români.

Sper că nu am creat o impresie proastă. Într-o altă țara sau în interacțiunea cu străinii, simt că îmi reprezint nația. Îmi pasă ce impresie fac. Toate gândurile și grijile astea mă deconcentreaza puțin și mă fac să ies din starea de comuniune perfectă cu mediul. Trebuie să fac eforturi să reintru în atmosferă. Continui drumul și parcurg fortăreața de două ori în lung și laț. Găsesc și ceva de băut, în sfârșit.

Mă despart cu greu de Amber Palace. Negociez cu riksha pentru a mă duce înapoi în oraș. Știu prețul, dar aici sunt în afară orașului, nu am așa de mare forță de negociere, și, mai ales, sunt clar străină de aceste locuri. Uite și discriminarea pozitivă cum se transformă în una nu așa de pozitivă…

Cu toate astea, pe oamenii ăștia îmi este imposibil să mă supăr! Mai ales că nu au pretenții exagerate… Sunt îndrăgostită de întreagă cultură – de la artă la societate și religie!

By AdN

INDIA – Episodul 9

Pornesc spre magazin. De acolo, mergem acasă. Mama gătește. Face roti, niște pâinici ca niște lipii, dar mult mai mici… Sunt mereu fascinată de tehnici de brutarie… Aluatul e deja făcut din făină cu apa, cine știe ce făină specială – nu am înțeles exact. Mama ia o mică bucățica de aluat, o întinde într-un cerc cu un făcăleț și o așează pe o plită încinsă. O întoarce și apasă cu o bucată de cârpă (curată, am verificat) pe pâinică și asta se umflă!!! India – „simply incredible!” Mâncăm… foarte bun!!! Sunt îndrăgostită de mâncarea indiană… Și acum înțeleg diferență dintre mâncarea din restaurantele din România și cea din India. Prima era veche. Când este proaspătă, oricâte condimente ar fi în mâncarea indiană, aceastea nu îmi fac rău… Așa o explozie de arome nu am mai întâlnit în nici o altă bucătărie!

JAIPUR: ULTIMA ZI

Pornesc spre magazin. De acolo, mergem acasă. Mama gătește. Face roti, niște pâinici ca niște lipii, dar mult mai mici… Sunt mereu fascinată de tehnici de brutarie… Aluatul e deja făcut din făină cu apa, cine știe ce făină specială – nu am înțeles exact. Mama ia o mică bucățica de aluat, o întinde într-un cerc cu un făcăleț și o așează pe o plită încinsă. O întoarce și apasă cu o bucată de cârpă (curată, am verificat) pe pâinică și asta se umflă!!! India – „simply incredible!”

Mâncăm… foarte bun!!! Sunt îndrăgostită de mâncarea indiană… Și acum înțeleg diferență dintre mâncarea din restaurantele din România și cea din India. Prima era veche. Când este proaspătă, oricâte condimente ar fi în mâncarea indiană, aceastea nu îmi fac rău… Așa o explozie de arome nu am mai întâlnit în nici o altă bucătărie!
În drum spre magazin, aud mai multe despre afacerile de familie. Au o fabrică de textile și una de mobilă. Sunt mpresioanata. Mi se propune să vizităm fabrică de mobilă… Fac intarsii de scoică în marmură… Sunt lafel de frumoase că cele pe care le-am văzut la Amber Palace! Ceea ce face acest om este artă… Și toți sunt foarte modești… Sunt mută de admirație și invidie…

Înapoi la magazin probez un sari. Băieții mă ajută să îl probez, eu nu am nici cea mai mică idee cum ar trebui purtat… Nu îmi dau seamă cum se descurcă femeile indiene să nu le cadă bucată asta lungă și înfășură de material de pe ele. Arăt destul de bine. Bollywood-ul mă așteaptă! La intoarcere… mai trebuie să am puțină rabdare…

Pe înserate, când termină gazdă mea treabă, îmi propune să mă ducă la Templul Maimuțelor. Pe drum, printr-o zonă împădurită (nu știu de ce nu m-am gândit la India ca la un loc împădurit… cel puțin nu în afară de zonă de nord pe care nu o aveam în plan), vorbim de zeități. Maimuța este foarte importantă în cultura indiană. Ajungem acolo destul de târziu, aproape să se închidă, îndeajuns de târziu ca lumina să nu fie suficientă pentru a face poze bune…

Maimuțele mi s-au părut dintotdeauna rele… Ajungând acolo, cumpărăm o pungă cu alune… maimuțele, fiind spre sfârșitul zilei, sunt satule… se pare că au avut destui vizitatori… și totuși, iau alunele pe care le dăruim, dar le aruncă pe jos… o maimuța vine foarte hotărâtă și îmi smulge pungă din mână… toate alunele cad pe jos… foarte obraznice! Plecăm mai departe, destul de atenți, pentru că animăluțele astea sunt în număr extrem de mare aici și scot niște zgomote foarte ameninţătoare… Cine știe care e gestul greșit pe care nu trebuie să-l facem… Nu mă simt foarte în largul meu, dar locația e fascinantă… între stânci, un templu, bazine făcute de om, multe maimuțe gălăgioase…

Ne întoarcem în oraș și mergem să mănânc, pentru prima oară în viață mea, tandoori chicken… Comandăm un pui… Mă îngrozesc… după ce nu mai mâncasem mult de atâtea zile, stomacul mi se micşorase… gazdă mea mă liniștește că nu e mare lucru, și adevărul e că se întorc cu ceva de mărimea unui porumbel… Măncăm… Absolut delicios!!! Neașteptat de bun!!!
Indienii din restaurant se uită la mine și par să vorbească despre mine fără să se ascundă… Vor să apară în pozele mele… Eu nu știu cum să fug din poze și oamenii ăștia vor să fie în toate pozele. Mă amuză!

Acasă este o întâlnire de familie. Multe rude împreună. Fac cunoștință cu toți și stau să fac puțină conversație, atât cât simt că nu sunt intrusivă și nici sălbatică. Au un cățeluș, care nu se oprește din lătrat la mine. Nu înțeleg ce se întâmplă. Câinii mă plac mereu. Fac conversație cu el, încerc să îl îmbunez. Nimic nu funcționează. Nu e obișnuit cu oamenii că mine… oare și câinii discriminează aici?
Ultima seară s-a încheiat…
Deja îmi este dor de noii mei prieteni…

ÎNTRE JAIPUR ȘI AGRA

Ultima dimineață în Jaipur. Cum să îmi iau rămas bun de la gazdele mele?
Am câteva cadouri, aduse din țară. Nimic din ce aș putea să le dau nu ar compensa cu recunoștință pe care o am pentru acești oameni care, deși nu mă cunoșteau, m-au ajutat cu tot ce aș fi avut nevoie înainte să le-o cer. Au fost mai receptivi la mine decât majoritatea cunoștințelor mele. Oamenii ăștia m-au primit necondiționat în casa lor, la masa lor, în orașul lor. Au încercat să îmi facă experiența memorabilă, fără să ceară sau să aștepte ceva în schimb. Asta da ospitalitate!

Le dau cadourile. Sunt cea mai entuziasmată de o vază decorativă cu motive tradiționale românești, de culoare roșie – culoare de bun augur în India, defapt în toată Asia – și cu detalii aurii. Păr să fie emoționați și încântați și ei de despărțire și cadouri. Din câte am înțeles, mai primiseră alți CouchSurferi înaintea mea, deci ar trebuit să aibă mai multă experiență decât mine.
Prima mea experiență de CouchSurfing s-a încheiat. Sunt entuziasmată. Încerc să citesc din orice mică reacție dacă ceea ce îmi spune bunul simț este de ajuns. Nu vreau să greșesc cu nimic față de acești oameni a căror bunătate m-a copleșit.
Nici nu știu când dispăruse și reapăruse mama familiei, dar îmi întinde la rândul ei un cadou. Sunt copleșită! Nu pot să primesc!

Dar știu că nici să refuz nu e frumos. Când mi se refuză un dar în România, chiar din bun simț, sentimentele mele sunt mixte: îmi închipui că poate consideră că nu e îndeajuns de frumos, sau poate chiar nu îl vor.
Le-am luat exemplul. Au fost foarte modești și recunoscători când au primit cadourile de la mine. Mă uit la cadoul meu și le mulțumesc, aproape să îmi dea lacrimi în ochi. Sunt niște cercei de argint cu o piatră violet. Îi ador. Sunt simpli, dar îi ador. Simt că o să-i port cu mare plăcere. Nu știu dacă i-aș fi ales singură, dar sunt perfecți. Îi pun la ureche și îmi stau foarte bine. Gazdele mele sunt foarte încântate de cât de entuziasmată sunt de cadoul lor. Un dar dat din inimă, care aduce bucurie, aduce și mai multă bucurie celui ce dăruiește… Ce amintire minunată!

Jaipurul este cunoscut pentru lucrul cu argintul. Și aflu acum, cu o oră inante să trebuiască să prind trenul…
E destul de devreme în dimineață. Nu am apucat să mă odihnesc cum trebuie de când am plecat de acasă. Oboseală se acumulează. Gazdele mele îmi recomandaseră să iau cușetă în tren.
Sunt dusă la gară. Servicii complete! Am fost răsfățată și o știu. Nu am așteptări pentru experiențele viitoare. Îmi păstrez mintea deschisă pentru că știu că oamenii sunt diferiți chiar și în cadrul aceleași nații. Acum mă aflu într-un mediu complet strain…
În tren sunt copleșită de tristețe. Nu vreau să plec de aici. Oare ce o să mă aștepte în viitor? Știu că am fost foarte norocoasă. Sunt foarte emotivă, poate și din cauza oboselii. În tren, cușeta este defapt un pat de tren comparativ cu cele din România, numai că este așezat de-a lungul pereților (al meu în dreptul ferestrei) într-un vagon lung. Toate sunt despărțite de holul pe care se vântura lumea cu perdele. Dar este curat. Am și pernă și pătură. Mi se recomandase cel mai bun loc, lângă fereastră. Celelalte nu aveau deloc lumina. Puteam să văd și peisajul, sau puteam să dorm, orice voiam puteam să fac.

Nu era o dimineață prea frumoasă. Soarele nu răsărise încă peste dealurile dimprejur și aerul era pâclos… poate smog…
Tot drumul până la Agra am fost extrem de tristă. Nu m-am odihnit prea mult, dar nu am putut nici să mă gândesc la planuri viitoare. A fost o călătorie destul de chinuitoare. Deși pe hol se auzeau turiști vorbind engleză, m-am bucurat de intimitatea oferită de perdeau trasă și am stat întinsă încercând să mă relaxez și să îmi odihnesc trupul hăituit.

By AdN

INDIA Episodul 10

Ajunsă în Agra, singură, mă simt puțin pierdută. Nu știu ce să fac…. Am două bagaje. Nu pot să le căr tot timpul după mine. Cine știe dacă au loc pentru lăsat bagaje la Taj Mahal? Și, dacă nu au, ce să fac atunci? Gară este sub orice critică… dărăpănată și urât mirositoare. Că să ajung la ieșire, trebuie să trec pe o pasarelă. Îmi car bagajele în susul și în josul a mult prea multe scări. Sunt deja terminată fizic, și ziua abia a început. Întreb în stânga și în dreaptă dacă pot lasă bagajul undeva. Sunt direcționată într-o laterală a gării, peste niște șine de tren dărăpănate, cu multe figuri dubioase în jur, foarte curioase la vederea mea. Nu îmi place deloc… Ajung la un fel de hambar cu niște rafturi și multe bagaje urâte. Eu am un troley foarte colorat, animal print cu alb și negru, Reebok. Mă gândisem din țară că nu vreau să atrag atenția prea mult, dar îmi plăcuse prea mult ca să nu îl achiziționez. Avea multe compartimente. Era foarte practic, ce e drept. Măcar atât…

Agra & minunea Taj Mahal

Ajunsă în Agra, singură, mă simt puțin pierdută. Nu știu ce să fac…. Am două bagaje. Nu pot să le căr tot timpul după mine. Cine știe dacă au loc pentru lăsat bagaje la Taj Mahal? Și, dacă nu au, ce să fac atunci?

Gară este sub orice critică… dărăpănată și urât mirositoare. Că să ajung la ieșire, trebuie să trec pe o pasarelă. Îmi car bagajele în susul și în josul a mult prea multe scări. Sunt deja terminată fizic, și ziua abia a început. Întreb în stânga și în dreaptă dacă pot lasă bagajul undeva. Sunt direcționată într-o laterală a gării, peste niște șine de tren dărăpănate, cu multe figuri dubioase în jur, foarte curioase la vederea mea. Nu îmi place deloc… Ajung la un fel de hambar cu niște rafturi și multe bagaje urâte. Eu am un troley foarte colorat, animal print cu alb și negru, Reebok. Mă gândisem din țară că nu vreau să atrag atenția prea mult, dar îmi plăcuse prea mult ca să nu îl achiziționez. Avea multe compartimente. Era foarte practic, ce e drept. Măcar atât…

Mi se spune cât costă depozitarea bagajului pe o zi – extrem de puțin – lucru care mă îngrijorează. Asta e, dacă îmi fură toate hainele, nu e sfârșitul lumii. Sunt șanse de 50% să îmi găsesc bagajul, după cum arată locul ăsta. Bine că mi-am rearanjat din tren toate lucrurile de preț în rucsac, ca să le car cu mine. Aici nu aș fi avut deloc intimitate pentru o astfel de activitate.
Mi se arată un loc unde să îmi așez bagajul. Mă chinui singură să îmi ridic bagajul de 17kg pe un raft destul de înalt. Mi se da un bilet cum că am achitat și se scrie cu cretă pe bagajul meu numărul de eliberare. Mi se spune să nu pierd biletul, că altfel nu mi se va da bagajul înapoi. Ce stres! Eu și hârtiile nu suntem prieteni buni… mereu uit pe unde le pun și le pierd de cele mă multe ori…
Ies și nu mă mai uit în urmă. Ce-o fi, o fi! Aici nu mă mai simt atât de responsabilă de fiecare aspect al vieții, așa cum o fac în țările dezvoltate. Aici simt și îmbrățișez cu mult mai mare ușurință destinul și hazardul.

În fața gării se află o multitudine de riksha și, cum par interesată, toți conducătorii sar să le devin clientă. Până la urmă, doi rămân să negocieze cu mine. Îmi oferă să îi angajez pentru o zi. Nu mă gândisem niciodată la asta. Ideea de a avea propriul meu șoferul măcar o dată în viață îmi surâde. Costul e cel puțin dublu decât dacă aș merge până la Taj Mahal și apoi înapoi la gară. Dar mai vreau să fac și alte lucruri. Și, în plus, oboseală m-a prins din urmă. Negociez, insist, dau să plec, renegociez. Nu prea am succes. Am redus ceva, e drept. Cădem de acord.
Îmi iau șofer pentru zi pentru echivalentul a 7 euro. La începutul călătoriei sunt mereu foarte calculată. Nu sunt încântată și nu știu de ce, pentru că sunt conştientă de cât de absurd este prețul.
Foarte aproape de gară este încă o fortăreața… O văzusem pe cea din Jaipur și, cum nu mă simțeam în formă fizică prea bună, decid să am o zi mai relaxată.

Mă urc în riksha. Sunt moartă de foame. Nu am mâncat suficient de prea mult timp. Îmi afectează și nivelul energiei pe care o am. Se miră că nu vreau să merg la fort, dar e îndeajuns de drăguț încât să îmi arate din diferite unghiuri partea exterioară.
Îl rog să îmi recomande un loc să mănânc. Îmi spune că știe el, să nu îmi fac griji. Mă întreb dacă are aranjamente cu șeful localului. Cât de suspicioasă sunt! Din păcate, am călătorit cu conducători de autobuze din România…
Indicațiile sunt: să fie un loc cu mâncare bună, dar nu foarte scumpă, unde mănâncă și indienii și turiștii. Mă duce într-un loc foarte pitoresc, cu terasă pe casă, cu copaci împrejur care oferă protecție împotriva soarelui. Îmi spune să intru, să văd dacă îmi place, și dacă nu, mă duce în alt loc. Nu pare să aibă nici o legătură cu patronul localului. Îi fac semn că e ok, că îmi place. Îmi spune că mă așteaptă afară. Îmi este milă de el.
Intru. Mă simț foarte singură. Zăresc un străin singur la o masă. Pare să își fi terminat prânzul. Îl întreb dacă pot să mă așez lângă el. Nu pare să îl deranjeze. Intru în vorba cu el. Simt nevoia de un contact. Azi chiar nu am chef să mănânc singură. Îi aflu povestea, îmi află povestea. Îl rog să îmi recomande ce să mănânc. El e prin India de mai mult timp. Păcat că văzuse deja Taj-ul. Ne luăm rămas bun.

Îl rog pe șofer să mă ducă la o farmacie. Nu găsesc nimic de una singură în India. Ce e drept, nici nu am avut timp să cutreier, dar totuși, nimic nu arată ca în țările dezvoltate. De când am venit, nu am văzut o farmacie. Oare cum le semnalizează ei? În România, la fiecare pas dai de o farmacie și de o bancă. Oricum, mă duce pe niște străduțe întortocheate, prin ce pare a fi piața orașului, căreia, ca și celei din Jaipur, nu îi găsesc farmecul așteptat. Ajungem la un magazin de care nu mi-aș fi dat în veci seamă că e farmacie. Mă aprovizionez cu tot ce am nevoie sub atentă supraveghere a celor doi indieni care îmi oferă serviciile lor. Plecăm…

Șoferul mă duce până aproape de Taj Mahal. Îmi spune cum să ajung acolo, nu poate merge cu riksha atât de aproape. Aranjăm în cât timp să mă întorc acolo- vreo 4 ore. Toate străzile arată lafel.

Sunt îngrozită să nu mă pierd de el. Oricum, îi plătesc doar jumătate, deși insistă să îi plătesc totul acum. Oare îi e teamă că nu o să mă întorc? Eu, pur și simplu, nu aș vrea să trebuiască să negociez dinnou restul traseului. Îmi promisese că după ce termin cu Tajul, să mă ducă pe partea cealaltă să îl văd de peste răul Yamuna.

By AdN

INDIA – Episodul 11

Ajunsă în față Taj-ului, dau să-mi cumpăr bilet. Există o fereastră pentru străini și una pentru indieni. Pentru străini, prețul e mult mai mare. Este aproape dublu față de cât îl plătesc pe șofer pentru o zi. Sper că banii ăștia să ajungă înapoi în societate, cumva… Sper să se justifice cumva… M-aș fi supărat mai mult într-o altă țara, dar aici apreciez că li se acordă șanse localnicilor să își cunoască cultură. Cam exagerează cu prețul pentru străini, dar este un punct turistic major… Auzisem într-un documentar că pentru ca impactul să fie mai mare, să nu privesc Taj Mahalul decât după ce trec de poartă interioară. Trec prin prima curte cu mare interes. Foarte mulți turiști.

Taj Mahal – impresii..

Ajunsă în față Taj-ului, dau să-mi cumpăr bilet. Există o fereastră pentru străini și una pentru indieni. Pentru străini, prețul e mult mai mare. Este aproape dublu față de cât îl plătesc pe șofer pentru o zi. Sper că banii ăștia să ajungă înapoi în societate, cumva… Sper să se justifice cumva…

M-aș fi supărat mai mult într-o altă țara, dar aici apreciez că li se acordă șanse localnicilor să își cunoască cultură. Cam exagerează cu prețul pentru străini, dar este un punct turistic major…
Auzisem într-un documentar că pentru ca impactul să fie mai mare, să nu privesc Taj Mahalul decât după ce trec de poartă interioară. Trec prin prima curte cu mare interes. Foarte mulți turiști.
Ajung la poartă interioară. Nu îmi ridic ochii decât după ce trec poartă. Nu este impactul pe care îl așteptăm. Este mult mai mic decât mă așteptăm. Ador albul… îmi place puritatea marmurei… dar sunt puțin dezamăgită…

Atmosferă e coruptă. Sunt mult prea mulți turiști, mult prea multă lume interesată de propria persoană. Nu simt sacralitatea locului… Spiritul acestui loc este sufocat și așa mă simt și eu. Încerc să mă adaptez. Fac câteva poze. Nu mă grăbesc spre Taj. Îmi iau timp, mă uit în jur. Sunt foarte mulți oameni din Israel aici. (Foarte interesant că am identificat această nație că fiind predominantă printre turiști.)

Continui încet drumul spre Taj, atentă la modificările de perspective, etc. Nu am vrut nici un ghid. Nu am nici o carte din care să citesc. Nu călătoresc cu ghid niciodată. Cum ajung într-un oraș, prima oprire este la un centru turistic de unde primesc informații pentru fiecare atracție care mă interesează și despre ce ar fi de văzut în acel oraș. India e „simply different” şi din acest punct de vedere – nu găsesc nimic. Mi-ar fi prins bine un ghid.
Văd un turist. Arată a american. E singur, așa că intru în vorba cu el. Are un „Lonely Planet”. Nu mi-au plăcut niciodată. Umblii cu kilograme după tine, în cea mai mare parte informații pe care nu o să le folosești niciodată, și când vrei să citești despre un obiectiv, găsești două rânduri. Total nesatisfăcător…

Îl întreb ce informații are despre Taj. Preferă să mi-l împrumute. Îmi cer scuze pentru deranj, și că să îmi arate că nu îi păsa, îmi rupe pagina cu informațiile despre Agra. Este foarte limitată informația, oricum. Nu stăpânește foamea mea de cunoaștere absolut deloc. Profit de el că să îmi facă niște poze. Îi fac și lui niște poze. Azi se pare că îmi era predestinat să mă intanesc cu americani. Și tovarășul meu de la prânz era tot american. Asta pare mai puțin carismatic sau inteligent decât celalat, dar asta e.
Nu știam la ce să mă aștept și nici nu voiam să vizitez altceva în Agra, așa că stabilisem întâlnirea cu șoferul meu peste destule ore. Nu am ce să fac aici atât de mult, așa că apreciez compania.

Am fost mereu curioasă în ceea ce privește modul de a vedea lumea a oamenilor din jur. Nu știu dacă are a face cu carențele comunicării, dar impresia pe care o am de câte ori încerc să văd lumea prin ochii altora este că sunt foarte puțini cei care își dau silința să vadă mai departe de aparenţe…
Americanul face poze unui grup de copii indieni și, pentru prima oară pe ziua asta, inima îmi zâmbește când îi văd pe acești copii bucurându-se să își vadă imaginea pe ecranul aparatului foto digital. Micile lucruri care bucură inima…
Ne despărțim, el trebuie să își vadă de drum, eu mai am ceva timp de pierdut. Mă duc la umbră unui copac și încerc să abordez noi unghiuri de pozat. Nu sunt inspirată azi. Mediatizarea unui loc îi tăie foarte mult din farmec pentru mine.
Vizitez mausoleul unde sunt îngropați Mumtaz Mahal și Shah Jahan. Defapt, mormintele lor se află mult sub nivelul la care ne aflăm, pentru a nu fi deranjați. Și într-adevăr, este un vacarm de nedescris. Te-ai aștepta ca lumea să încerce să simtă eternitatea dragostei pe care o reprezintă povestea celor doi.
Un gardian țipă la toți că nu se pot face poze… Nici nu înțeleg de ce… Nu este atât de diferit de restul. Îmi place stilul mughal (combinație de bun gust de influențe persane, islamice și indiene).

Întotdeauna mi-au plăcut influențele arăbești arhitecturale și cred că pot fi îmbinate foarte frumos cu multe alte stiluri… Și, cu toate astea, nu mă simt în largul meu de câte ori vizitez o moschee, oriunde mă aflu în lume…
Sufletul îmi e trist. În față monumentul ridicat în slavă dragostei, eu sunt tristă. Acest lăcaș este clar menit să fie vizitat în compania persoanei iubite…

By AdN

INDIA – Episodul 12

Reușesc să găsesc drumul înapoi fără prea mare efort și fără să am o hartă. O grijă mi s-a ridicat de pe inimă. Mă întâlnesc cu „şoferul meu” mai devreme decât stabilisem. Am zis să încerc, că nu mai aveam ce să fac la Taj. Străbătusem de două ori toate clădirile și grădina. Ne pregătim de drum și, puțin înainte de plecare, lângă șofer, sare un băiat slăbuț și înalt. Mă întreabă dacă mă deranjează dacă ne însoțește și el. Nu mă deranjează, am și eu cu cine să vorbesc mai mult. Cu șoferul mă descurc (engleză lui nu e prea bună), dar nu perfect. Îi spune unchi șoferului, dar defapt nu au nici un grad de rudenie. Sunt apropiați de respect reciproc. S-au ajutat unul pe altul și se îndrăgesc ca pe familie. Și băiatul este tot conducător de riksha. Trecem un pod foarte dărăpănat și, după un urcuș destul de abrupt, ajungem peste răul Yamuna, pe un deal ce arată ca o livadă într-o grădină, situat vizavi de Taj Mahal.

La revedere Taj Mahaj & Bine te-am gasit New Delhi

Taj Mahal (2)

Reușesc să găsesc drumul înapoi fără prea mare efort și fără să am o hartă. O grijă mi s-a ridicat de pe inimă. Mă întâlnesc cu „şoferul meu” mai devreme decât stabilisem. Am zis să încerc, că nu mai aveam ce să fac la Taj. Străbătusem de două ori toate clădirile și grădina. Ne pregătim de drum și, puțin înainte de plecare, lângă șofer, sare un băiat slăbuț și înalt. Mă întreabă dacă mă deranjează dacă ne însoțește și el. Nu mă deranjează, am și eu cu cine să vorbesc mai mult. Cu șoferul mă descurc (engleză lui nu e prea bună), dar nu perfect. Îi spune unchi șoferului, dar defapt nu au nici un grad de rudenie. Sunt apropiați de respect reciproc. S-au ajutat unul pe altul și se îndrăgesc ca pe familie. Și băiatul este tot conducător de riksha. Trecem un pod foarte dărăpănat și, după un urcuș destul de abrupt, ajungem peste răul Yamuna, pe un deal ce arată ca o livadă într-o grădină, situat vizavi de Taj Mahal.

Deși ar fi trebuit să treacă sezonul musonului, albia râului era secată. Îmi pare rău pentru oamenii ăștia. Atât cât mi-am lăsat mintea să analizeze fără interferențe, nu am simțit din partea lor decât o dorință de a trăi în pace cu toți semenii lor, indiferent de unde vin sau ce culoare au. Cât au suferit de-a lungul istoriei și totuși sunt capabili de atâta mărinimi.

Dacă aș discută cu prietenul meu cel mai bun mi-ar reaminti de nenumăratele conflicte interne prin care au trecut, pasionat de geopolitică fiind, deci presupun că lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât le văd eu acum. Dar eu nu am simțit nimic care să îmi arate vreo atracție spre violenţă a acestui popor.
Apusul, dacă aș fi avut noroc, ar fi putut fi fascinant. Smogul și albia uscată nu mă ajută. Mă bucur de compania celor două noi cunoștințe pe care le-am făcut. Sunt recunoscătoare pentru norocul pe care îl am până acum.
Drumul spre gară este un coșmar. Pe pod abia ne mișcăm. Pot să văd răul printre stinghiile ce îl formează. Îmi este groază. Nu știu cum de nu sunt accidente în fiecare clipă. Nu am văzut nici unul.
Mai e foarte puțin timp până când pleacă trenul spre New Delhi. Nu se poate să îl pierd!!! Următorul o să facă mult mai multe ore până în Delhi (cred că ajunge a două zi dimineață acolo)…

ÎNTRE AGRA ȘI NEW DELHI

Ajungem la gară la timp. Am scăpat de o grijă! Acum să mai îmi recuperez și bagajul!!!
Îmi iau rămas bun de la șoferul meu. Nu îmi pare rău că l-am angajat pentru o zi. A fost o experiență unică. Cine știe dacă voi mai avea vreodată un șofer dedicat doar mie. Și, mai ales, știu că banii pe care i-a primit de la mine îi va asigură familiei mâncarea pentru mai multe zile. Mă bucură sincer acest lucru.
În această țara găsesc un lucru absolut încântător. Deși se negociază foarte serios inițial, după ce se bate palma, serviciile sunt oferite cu cea mai mare plăcere. Chiar ți se oferă lucruri care nu au fost negociate, sfaturi, bună-voința, totul doar pentru că vor să te simți bine. În România, chiar dacă stabilești ceva cu taximentristul, se face totul în doi peri (trebuind să îi asculți tu muzică proastă și frustrările și să te rogi să scapi întreg din toate smuciturile pe care fără îndoială trebuie să le înduri) și, la final, se încearcă o renegociere.

Seară se apropie. Mă îndrept curioasă spre locul unde mi-am lăsat bagajul. O să-l găsesc? Oare au umblat prin el? Ajung, înmânez bucată de hârtie de care am avut grijă cu religiozitate. Bagajul meu este acolo. Nu știu de ce durează atât de mult să se lămurească care este și să mă lase să-l iau. Îl dau jos singură. Ar fi fost drăguț să mă ajute cineva. Mă întreb de ce nu mă ajută nimeni. Văd că nimic nu a fost atins. Poate că asta era ideea. Nu m-au ajutat să îl urc sau să îl cobor pentru că nu au vrut să cred că îi interesează. Oricum, sunt fericită. Sunt reîntregită cu posesiunile pe care cu greu le-am ales să mă deservească pe parcursul aceastei călătorii…
Din nou peste pasarele, de data asta, într-o altă direcție, unde există aranjamente pentru troley. Sunt surprinsă. Sunt mai tari decât în România! Mă așez pe un scaun, obosită, după o zi nu foarte fericită, dar departe de rea. Și, atunci, am ocazia să am o revelație (nu nouă, dar importantă) pe care să o surprind și într-o poză.
Destinele noastre sunt interconectate, indiferent de rasă sau culoare, nivel social sau financiar. Dacă universul decide să lucreze împotrivă noastră, ne afectează pe toți, fără discriminări. Și totuși, e uimitor cum acest univers ne permite să evoluăm atât de încet, cum acest univers ne iartă lentoarea, mai ales când îl rănește și, mai ales când știe că am realizat că îl rănește și totuși, nu facem nimic pentru a îl ajută sau a ne ajuta…

Drumul până la New Delhi a fost scurt și a inclus și, uimitor, o cină. Mi-a plăcut mâncarea de 10 ori mai mult decât orice mâncare de avion am mâncat. Am avut chiar și desert – înghețată indiană, foarte lăptoasă, foarte gustoasă. Prima mea înghețată indiană. După masă mi-a luat ceva timp ca să diger, nu numai mâncarea, dar și toate aventurile din ultimele zile. Am cheltuit mai puțin de 25 de euro astăzi, incluzând un șofer, o masă, și un punct turistic cunoscut la nivel mondial.

La scurt timp după ce am terminat de mâncat, pe masă pe care nu demult se afla tava cu mâncare, a apărut o familie de gândaci. În țara asta sunt o cu totul altă persoană. Nu îmi provoacă scârbă, nu mă îngrijorează.. Nu mă mai recunosc… Și, totuși, în această țara, mă regăsesc pe mine însămi… Persoană pe care o caut cu atâta greutate oriunde altundeva, aici iese la iveală fără efort… Am mai spus asta deja, nu? O simt atât de puternic, însă… Și, de fiecare data, mă surprinde!

By AdN

INDIA – Episodul 13

În gara din New Delhi, mă așteaptă soțul prietenei surorii lui Vir. De când l-am cunoscut în țara (primul contact cu un CouchSurfer), am păstrat legătură cu el și s-a ținut de promisiune: mi-a găsit o gazdă de încredere în New Delhi. Gara nu arată strălucit, nimic memorabil în afară de asfalt ciobit. Drumul spre casă e lung, orașul pare mare. Ajungem. Casa este defapt un apartament cu 3 camere, relativ aproape de centru. Apartamentul nu e foarte mare, dar are niște piese de mobilier deosebite și e aranjat cu mult bun gust. Am intrat într-un alt stil de mediu familial indian.

New Delhi – Relaxare…

În gara din New Delhi, mă așteaptă soțul prietenei surorii lui Vir. De când l-am cunoscut în țara (primul contact cu un CouchSurfer), am păstrat legătură cu el și s-a ținut de promisiune: mi-a găsit o gazdă de încredere în New Delhi.
Gara nu arată strălucit, nimic memorabil în afară de asfalt ciobit.

Drumul spre casă e lung, orașul pare mare. Ajungem. Casa este defapt un apartament cu 3 camere, relativ aproape de centru. Apartamentul nu e foarte mare, dar are niște piese de mobilier deosebite și e aranjat cu mult bun gust. Am intrat într-un alt stil de mediu familial indian.
În casă se află soția lui și copilul lor, foarte tânăr, de altfel. Cu ei mai locuiește și o tânără care ajută în casă. Mi se oferă camera cea mai bună. Mă simt jenată, dar nu știu cum să mă exprim fără să jignesc sentimentele nimănui, așa că mulțumesc și mă îndrept spre cameră. Mă întind pe pat și îmi resimt oboseală înnoită, dar trebuie să ies că să socializez măcar puțin.
Vorbim ca să ne cunoaștem cât de cât. Și ei, că și cei din Jaipur, mă întreabă dacă engleză e limba oficială în România. La câți ani am studiat-o, it might as well be!
Sunt foarte obosită, în plus par să își dorească și ei liniștea și comfortul cunoscut. Mă retrag în dormitorul atât de darnic oferit, scuzându-mă pentru eventualitatea în care a două zi o să dorm mai mult. Am nevoie de așa ceva. Fac un duş (pentru prima oară de când am plecat cu apa caldă) și, ca și în Jaipur, mă așez pe patul tare care mă îmbie. Nu pare să fie la fel de bun ca celălalt, dar spatele meu sigur îmi va mulțumi pentru acest tratament și mâine.

Dimineață sosește și mă decid să părăsesc sactuarul meu în jurul orei 11. Aș mai fi vrut să dorm, oboseală o resimt în tot corpul, dar mintea și curiozitatea nu îmi dau pace. Sunt întâmpinată cu mâncare proaspăt gătită. Mănânc singură, având în vedere ora neportivită. Mama e cu copilul, indianca ce ajută prin casă se uită curioasă prin ușa de la bucătărie către mine. Mă întreb dacă ar vrea să vorbească cu mine… Mâncarea e delicioasă. Mi se da și un chutney foarte acru și picant, absolut delicios, cred că de mango verde… Iar mă surpinde faptul că mâncarea nu e foarte iute și întreb ce se întâmplă… Gazdă îmi spune că și indienii sunt health-concious mai nou, așa că cei care au un anumit nivel de trăi și își permit să cumpere produse de a căror calitate sunt siguri, nu mai gătesc cu multe condimente, pentru că nu sunt bune pentru sănătate… Foarte interesant… Cred că eu mănânc mai iute decât oamenii ăștia, și India e cunoscută pentru mâncarea iute, totuși…

Astăzi vreau să mă relaxez. Așa că decid să nu ies singură. Nu mă simt pregătită de o metropolă. Ziua trece greu și plicticos. Nu sunt o persoană care să se amuze prea mult timp de compania unui copil de cateva luni… mai ales că pare să necesite îngrijiri non-stop… Gazda mea îmi spune că va ieși la cumpărături, dacă vreau sunt invitată să o insoţesc… Accept curioasă și profit de acest timp să îmi planific câte ceva și să îmi verific emailurile. A fost mult mai greu decât mă așteptăm să mențin contactul cu cei de acasă, asta mai ales pentru că tot timpul sunt pe fugă… Și de dormit, dorm insuficient…
Pregătirile sunt în toi. Indianca-ajutor se agită de parcă se pleacă din țară, nu doar din casă. Cărucior, biberoane, biscuiți, etc. Totul pare de rutină, dar ea pare să găsească totul greu de făcut. Din păcate, nici engleza nu o înțelege. Sau poate din fericire, pentru că așa pot să vorbesc cu stăpână casei vrute și nevrute de față cu ea. Așa aflu că nu e un ajutor de nădejde. Este leneșă și neîngrijită și nu vrea să învețe nimic. Tot ce își dorește e să se căsătorească și asta e greu, pentru că nu i se poate da prea mult timp de vacanță. Uneori se întoarce acasă, undeva în nordul Indiei, dar acum, cu copilul mic și necesitățile crescute în casă, trebuie să își petreacă mai tot timpul aici.

Ne oprim mai întâi la un croitor. Clientele par să aibă o anumită clasă. Pe urmă mergem printr-un bazar. Nu mă încânta mare lucru. Sunt mai mult curioasă de atmosferă. Se simte că e un oraș mare. Farmecul personal nu-l mai experimentez la același nivel că în Jaipur. Are aerul său propriu, dar eu niciodată nu am fost atrasă de orașele prea mari. Delhi are aproape 14 milioane de locuitori. Majoritatea au un mijloc de transport automatizat propriu… Aerul e îmbâcsit și incredibil de poluat…
Îmi întreb gazdă de ce stă în acest oraș atât de aglomerat și poluat, mai ales acum, cu un copil mic. Nu îi e frică de alergii, etc? Nu primesc un răspuns mai clar decât l-aș primi de la un bucureştean… din obișnuință, din comoditate, pentru salarii si oportunităţi mai mari….

Ajungem dinnou acasă. Soțul venise de la muncă. Aflu că are o firmă proprie de construcții. Nu păr să o ducă rău. Se pregătește să se întâlnească cu niște prieteni, să joace carţi… Simt că gazda mea feminină ar avea nevoie de ceva spațiu să respire, așa că mă decid să merg cu soțul ei la această petrecere între prieteni… În plus, vreau să văd cât mai mulți oameni și obiceiuri.
Drumul e lung. Oricât urăsc eu aerul condiționat, mai ales într-o mașină, sunt recunoscătoare pentru el acum. Aerul de afară e foarte umed și cald, și mai ales poluat. Ajungem, parcam, totul pare atât de occidental. Multe blocuri înalte. Și infrastructura e impresionantă. Multe bulevarde, cu nenumărate benzi, și totuși foarte aglomerat!!!

Apartamentul e destul de departe de casa gazdelor mele, dar nu atât de departe pe cât ar putea fi. Este situat la un etaj de sus, așa că pot să arunc o privire în jur. Cât văd cu ochii, case și blocuri și autostrăzi. Ce infrastructura impresionantă!
Grupul de prieteni e interesant. Multe fete, mulți băieți, unul cu un turban interesant pe cap. Nu mai văzusem așa ceva. Așa aflu pentru prima oară de religia sikh și de obligația bărbaților de a nu-și tăia niciodată părul și, prin urmare, necisitatea turbanului pentru a îl „stapânii”.

Întâlnirea este plicticoasă pentru mine. Nu mă interesează cărțile și, în plus, se joacă pe bani… Nici nu știu ce joc joacă. Pare să fie un fel de poker. Au câteva mâncăruri. Mănânc, dar nu mult, din bun simț. Aș fi devorat tot. Oboseală și lipsă mâncării îndestulătoare, au ajuns la un punct culminant. Gazdă mea a câștigat și, datorită mie și a faptul că nu mă poate ține acolo prea mult, reușește să se întoarcă acasă cu câștigurile. Ca la orice joc, norocul e schimbator… Mă bucur că a câștigat de data asta. Îmi place când zâmbesc oamenii…
Încă o noapte. Sper să mă odihnesc. Mâine e o nouă zi!

By AdN