The Blog

INDIA Episodul 1

Criză economică în Europa. Compania pentru care lucrez resimte direct lovitura. Totul este anesteziat. Colegii se uită la calculatoare și așteaptă ceva de făcut de mai bine de o lună de zile. Se anunță că pentru cel puțin un an nu avem cum să ne așteptăm la nici o modificare, cel puțin nu în bine. Se încep concedierile. Nu mă simt în pericol, dar nu mă simt nici norocoasă. Am o senzație de sufocare. Nu mai sunt în pielea mea, sunt în afară și văd cum trece viață pe lângă mine. De aproape un an simt că trebuie să mai cresc, să mai învăț lucruri noi. Acum, pentru cel puțin încă un an, trebuie să stau în această stare de fapt care mă dezamăgește. Până acum aveam speranța că ceva se putea schimba. Acum e decis, nimic nu se va schimba. Ce pot face? Să joc la sigur, să îmi păstrez o slujbă făcând lucruri care nu îmi plac, într-un mediu tensionat și în descompunere, sau să risc și să nu pierd acest an?

IMPULSUL

Criză economică în Europa. Compania pentru care lucrez resimte direct lovitura. Totul este anesteziat. Colegii se uită la calculatoare și așteaptă ceva de făcut de mai bine de o lună de zile. Se anunță că pentru cel puțin un an nu avem cum să ne așteptăm la nici o modificare, cel puțin nu în bine. Se încep concedierile. Nu mă simt în pericol, dar nu mă simt nici norocoasă.

Am o senzație de sufocare. Nu mai sunt în pielea mea, sunt în afară și văd cum trece viață pe lângă mine. De aproape un an simt că trebuie să mai cresc, să mai învăț lucruri noi. Acum, pentru cel puțin încă un an, trebuie să stau în această stare de fapt care mă dezamăgește. Până acum aveam speranța că ceva se putea schimba. Acum e decis, nimic nu se va schimba. Ce pot face? Să joc la sigur, să îmi păstrez o slujbă făcând lucruri care nu îmi plac, într-un mediu tensionat și în descompunere, sau să risc și să nu pierd acest an?

De când am citit primele lucruri despre Asia, am rămas fascinată. Vreau să vizitez acest tărâm îndepărtat și, după cum se anunță, foarte diferit și fascinant. Vreau acest lucru de mult, și, având în vedere că lucrez în România, pe un salariu sub pregătirea mea, pare un lucru imposibil de realizat. Să vizitez țările Asiei pe rând, înseamnă un efort financiar enorm.

Îmi pot oare permite să nu muncesc și să călătoresc prin Asia? Pentru cât timp? Cum aș putea să fac asta? Să plec singură?

Prietenii mă privesc neîncrezători. Criza economică pare să îi facă pe toți să își îndrăgească mai mult slujbele, pe care până acum le cam detestau. Și totuși, acum ar fi perioada perfectă. Economia e oricum stagnantă. Nimic nu va crește, nimic nu se va schimba. Cel puțin, așa văd eu lucrurile, și acest lucru contribuie la starea de sufocare pe care o simt intensificându-se pe plan fizic cu fiecare zi ce trece.

Vorbesc cu multă lume, vorbesc cu prieteni apropiați sau doar cu cunoștințe. Vreau să strâng idei și impresii. Prietenii din România îmi spun că visez, că sunt prea idealistă. Când vorbesc cu străinii, aceștia se uită la mine aproape cu dispreț: „dacă asta este ceea ce vrei să faci, fă-o”. Mă gândesc și eu ca restul românilor cât de ușor trebuie să le fie celor din Vest să vorbească așa. Ei au alte salarii, ei nu au nevoie de vize aproape nicăieri, ei nu sunt opriți la toate granițele, ei nu sunt suspectați la fiecare pas.

Și totuși, de ce nu ar avea succes planul meu? Am simțit de multe ori cum gândurile mi-au pus piedică faptelor. Nu vreau să mai las asta să îmi distrugă posibilitățile. În principiu, orice este posibil. Și ce dacă sunt idealistă și visătoare? Dacă nu îndrăznesc, sigur nu ajung unde vreau. Trebuie să risc.

Dar cum să fac să fie un success?

PLANUL

Am auzit de CouchSurfing. Nici nu mai știu cum sau de la cine. Ideea îmi place, dar ridică și multe întrebări. Și totuși, de ce mă surprinde, în această lume a internetului, că există așa ceva?

Ideea i-a venit unui american, care cumpărând un bilet ieftin spre Islanda, se gândește să trimită un email în masă multor studenți din locația vizitată și să îi roage să îi ofere un loc de dormit. Spre surpinderea lui, mulți i-au răspuns pozitiv și, ospitalitatea lor neoprindu-se acolo, a reușit să descopere orașul prin ochii localnicilor, nu a unui simplu turist înghesuit și pierdut în masele agitate și nervoase de alți turiști.

CouchSurfing este o platformă unde gazdele – oameni ce au o canapea liberă și dorința de a cunoaște sau doar ajuta semenii – pot intra în contact cu călătorii. Fiecare are un profil, unde poate fi contactat și unde poate primii recomandări de la cei cu care a intrat în contact. O idee simplă, care se bazează foarte mult pe încredere.

Nu cunosc pe nimeni care să fi folosit CouchSurfing. Ideea, spusă altora, le pare foarte dubioasă. Și eu care credeam că sunt persoana cu cea mai scăzută încredere în bunătatea oamenilor dintre toți prietenii sau cunoștințele mele!!! Adevărul e că îmi doresc să fie o soluție viabilă, pentru că altfel nu văd cum pot călătorii singură prin Asia. Și, m-am decis s-o fac. Defapt, simt că trebuie să o fac. Ideea mi-a intrat în cap și, mult mai pregnant, în suflet, și nu îmi da pace!

Încep pregătirile: trasee peste trasee, evident în funcție de cea mai eficienta și ieftină variantă, incluzând cât mai multe din atracțiile țării, vize, mulți bani pentru vize (taxe consulare dar și bilete de avion, că altfel nu primesc vizele), mult timp pentru vize, și timpul e scurt, pentru că am decis să plec cât mai repede. Nu mai pot aștepta, nu mai vreau să aștept!

Traseul decis este: București – escală în Dubai pentru o noapte și o zi (am citit pe internet că pot să iau o viză de tranzit de la aeroport gratuită și să arunc un ochi și pe acolo) -India (Jaipur, Agra, New Delhi) – Thailanda (Bangkok, Chiang Mai, mănăstire budistă aproape de Chiang Mai pentru meditație, alte locuri dacă am timp) – Macao – Hong Kong – China (Shanghai, Beijing, poate altceva dacă am timp) – Japonia (Tokyo, Kyoto, Osaka, poate mai mult dacă am timp) – Australia (Cairns pentru reciful de corali, Brisbane care am auzit că e comparativă cu Melbourne, Sydney, poate mai mult dacă am timp) – Noua Zeelandă (dacă mai am bani) – Singapore – Malaezia (Kuala Lumpur) – India (sudul până la Mumbai, unde am auzit că pot să stau pe platourile Bollywoodiene ca figurant și să primesc și ceva bani ca figurant in unul din filmele lor… nu mult, evident, dar e o idee amuzantă) – Dubai (2-3 zile de sky-scrapers și lux) – București.

În mijlocul pregătirilor, nu mult după ce mi-am creat profil pe CouchSurfing, un american cu un nume ciudat căruia nu i-am dat mare importanță inițial, mă contactează și îmi spune că e în vizită doar pentru un weekend în București, că are cazare, dar că nu știe pe nimeni aici. Mă întreabă dacă ne putem întâlnii în seara aceea. Ce complicat! Aveam deja întâlnire cu niște prieteni, o întâlnire mai restrâsă, și nici nu simțeam că prietenilor mei le-ar face plăcere să întâlnească un necunoscut. Mi-am dat seama cât de greu o să-mi fie să-mi găsesc gazde, și, în pofida reținerilor mele (în afară de întâlnirea deja stabilită, mai era și o zi destul de mohorâtă și racoroasă), am decis să mă întâlnesc cu el înainte. O să analizez care e situația pe moment și decid cum o să continue seară. Oricum sunt o persoană foarte empatică, acum intră în joc și superstițiile. Nu pot să încep cu un refuz. Ce semeni, aia culegi – spune un proverb pe care eu îl consider foarte înțelept.

Datorită unor încurcături și, mai ales, a timpului scurt în care ar fi trebuit să îl cunosc cât de cât pe primul meu CouchSurfer înainte de a decide dacă să îl prezint sau nu prietenilor mei, nu am timp decât de o simplă strângere de mână. În plus, nu aș fi putut să îl las singur oricum acum, poate decât într-un caz extrem în care se dovedea a fi cine știe ce ciudat.

E un băiat înalt și slăbuț, destul de timid, sau poate doar cu bun simț, cu numele Vir. Total atipic față de ce m-aș fi așteptat de la un american. Oricum, pornim spre locul de intanire cu prietenii mei – strada Smârdan. Deși a plouat puțin și s-a mai răcorit, nu vrem să renunțăm la terase. Pe drum aflu că lucrează în New York și că a decis să facă o excursie în România pentru că persoanele pe care le-a cunoscut până acum din România i s-au părut foarte drăguțe. Asta mai rar am avut ocazia să aud…

Bine dispuși, ne întâlnim cu prietenii mei și, spre surprinderea tuturor, una dintre prietenele mele și Vir lucraseră în aceeași companie și se știau din New York. Incredibil cât de mică este lumea totuși! De bun augur, mă gândesc eu! În plus, aflu câte ceva despre CouchSurfing (nu primesc încurajări pentru a sta cu gazde indiene, dar primesc promisiuni de ajutor în găsirea unei gazde în New Dehli). Vir era din India. Ar fi trebuit să îmi dau seamă după nume.

Si… îmi dau demisia! Acum e decis totul! Am plătit bilete de avion pentru a parcurge jumătate de glob, nu mai pot da înapoi… Dar cine ar vrea?!? Și totuși, cum o să fie totul? Câtă emoție!!!

By AdN

INDIA Episodul 2

Cele două săptămâni de preaviz au trecut destul de greu. Pregătirile nu le-am prea simțit. Emoțiile există, dar nu sunt exagerate. Familia e mai emoționată decât mine, dar s-au obișnuit cu ideea. În plus, am fost plecată de acasă de multe ori – ce e drept nu așa, singură și atât de departe, într-un mediu atât de diferit – dar e decizia mea și mă bucur că mă susțin să îmi trăiesc visele. Ca mulți alții, mă invidiază puțin. Am vorbit cu o tipă din Dubai să mă primească pentru o noapte. Mi-a spus că e ok, dar ultima oară când am contactat-o, nu mi-a răspuns. Nu mi-a răspuns pentru multe zile. Am scris la multă altă lume, dar nimeni altcineva nu a răspuns, așa că e ori ea ori o noapte pe străzile luminate ale Dubaiului. Totuși, poate îmi răspunde până aterizează avionul. Oricum, mă mai gândesc eu pe drum dacă mă opresc și acum în Dubai sau doar la întoarcere. Nu e un sfârșit de lume oricum ar fi. Deși aș prefera ca lumea să fie serioasă… ar face viața mult mai usoară…

PRIMUL PAS E CEL MAI GREU

Cele două săptămâni de preaviz au trecut destul de greu. Pregătirile nu le-am prea simțit.
Emoțiile există, dar nu sunt exagerate. Familia e mai emoționată decât mine, dar s-au obișnuit cu ideea. În plus, am fost plecată de acasă de multe ori – ce e drept nu așa, singură și atât de departe, într-un mediu atât de diferit – dar e decizia mea și mă bucur că mă susțin să îmi trăiesc visele. Ca mulți alții, mă invidiază puțin.

Am vorbit cu o tipă din Dubai să mă primească pentru o noapte. Mi-a spus că e ok, dar ultima oară când am contactat-o, nu mi-a răspuns. Nu mi-a răspuns pentru multe zile. Am scris la multă altă lume, dar nimeni altcineva nu a răspuns, așa că e ori ea ori o noapte pe străzile luminate ale Dubaiului. Totuși, poate îmi răspunde până aterizează avionul. Oricum, mă mai gândesc eu pe drum dacă mă opresc și acum în Dubai sau doar la întoarcere. Nu e un sfârșit de lume oricum ar fi. Deși aș prefera ca lumea să fie serioasă… ar face viața mult mai usoară…

În Jaipur am deja gazde cu care păstrez un contact constant. Par serioase. Mă bazez pe ei.
A sosit ziua plecării. Ai mei mă duc la aeroport. Biletul până în Dubai l-am luat cu ajutorul unui prieten care e căpitan la Tarom. Biletul fiind puțin mai ieftin (aflu acum că asta înseamnă că e „fara prioritate”), mi se spune că nu se știe dacă există loc și pentru mine la acel zbor. Dacă nu există, următorul este peste 2 zile (informație pe care am scos-o cu cleștele din gura funcționarilor). Dar am bilet de legătură într-o zi! Mi se năruiesc toate planurile! Nu îmi permit așa ceva!!! Primesc înapoi ridicări de umeri și indiferență maximă. Cât de frustrant! Îl sun pe prietenul meu, mă liniștește că în cel mai rău caz stau cu piloţii. Mă face să râd… Ce cool ar fi! Sper să nu mai fie locuri!

Dă un telefon și s-a rezolvat. Un tip cât un munte apare din spate și îmi face semn să mă duc. Îmi dau bilet cu loc. Mă liniștesc și la fel și ai mei. Pfiu!!! Sper să nu fie unul din cele 3 necazuri de care se spune că vin impreună… Sper că nu trebuie să am așa emoții la fiecare stadiu important al călătoriei!
Plec nu numai pentru aventură, nu numai pentru a-mi îndeplini unul din visurile vieții, plec pentru a ieși dintr-un mediu care mă sufocă, plec pentru a-mi da șansa să mă schimb și să evoluez… și plec pentru că mă simt singură. Și, cât de ciudat… acum, mulți din prietenii cărora le-am cerut atenția de prea multe ori fără să o primesc, acum când plec, simt că sunt alături de mine… Nu mă mai simt singură… E un sentiment bun, păcat că nu îl simt când am nevoie de el mai mult. Oricum, e bine și acum…

Zborul cu avionul nu este palpitant. Spre sfârșit intru în vorbă cu vecina mea, o profesoară de engleză în Dubai. O întreb ce e de văzut, ce e interesant. Răspunsul mă uimește: malluri!!! MALLuri?!? Nu îmi vine să cred! Și, dacă îmi place arhitectură, clădirile sunt interesante… Mă mai liniștesc. Asta văzusem și eu în nenumărate documentare. Și îmi place arhitectura foarte mult. Dar totuși, atracțiile sunt mallurile?!? Ok, acvarii gigantice și pârtii de ski închise în malluri, dar totuși!!! Și este o așa mare atracție turistică! Lumea și ciudățeniile ei! Gusturile nu se discută.
Îi povestesc puțin despre aventură la care m-am îmbarcat și îi spun gândurile mele legate de posibilitatea de a-mi petrece noaptea pe străzi, în cazinouri, cluburi… mă aștept să fie multe lumini, doar suntem în Dubai! Atunci, îmi povestește cum e defapt viața în Dubai, cât de plictisită este, cum nu este absolut deloc indicat să merg pe străzi, mai ales fiind femeie, cum autoritățile nici nu o să mă lase să intru în țară dacă nu am un hotel… Hmm… Ce enervante sunt restricțiile astea!

Aterizăm. Ne urăm succes. Ea își vede de drum. Pentru mine este foarte târziu și sunt foarte obosită. Trebuie să decid ce să fac, însă. Văd internet gratuit, dar e coadă. Dacă aș fi avut laptopul cu mine, aș fi avut wireless, dar să mai am și grija lui ar fi fost prea mult.

Sunt mult prea zăpăcită și am și probleme cu spatele, așa că e bine ca bagajul meu să fie cât mai ușor. Am un rucsac și un troley. Da, o decizie interesantă, dar chiar nu îmi pot închipui cum aș putea să căr greutăți mai mari cu spatele meu.

By AdN

INDIA Episodul 3

De când mă știu, ieșitul din această tara este cea mai dificilă parte a oricărei excursii. Inițial, cozi multe la frontiere și controale interminabile. Acum, bilete pentru ieșire foarte scumpe și opțiuni mai puține decât pentru locuitorii țărilor dezvoltate, și, sărmanii de noi, avem nevoie de nenumărate vize – vize de turism, vize de tranzit chiar (cărora chiar că nu le găsesc nici un scop)… Dar să revenim de la frustrări, la poveste… Mă duc să îmi iau bagajul, dar bagajul nu mai vine. Aflu că trebuie să ies că să îl iau. Ce sistem stupid au și ăștia! Mă duc să iau o viză temporară, dar nu e gratuită așa cum am citit pe internet, defapt nu e deloc ieftină (costă aproape cât salariul pe o săptămâna) și trebuie să includă și un hotel. Mă interesez ce se întâmplă cu bagajul. Mi se spune că va fi transferat la următorul meu zbor. Mi se pare dubios, să fie atât de domni și să aibă un sistem așa de bine pus la punct? Mai întreb la alt ghișeu și la altul. Toți zic la fel.

ÎNCEPUT FĂRĂ DE SFÂRȘIT

De când mă știu, ieșitul din această tara este cea mai dificilă parte a oricărei excursii. Inițial, cozi multe la frontiere și controale interminabile. Acum, bilete pentru ieșire foarte scumpe și opțiuni mai puține decât pentru locuitorii țărilor dezvoltate, și, sărmanii de noi, avem nevoie de nenumărate vize – vize de turism, vize de tranzit chiar (cărora chiar că nu le găsesc nici un scop)…
Dar să revenim de la frustrări, la poveste…

Mă duc să îmi iau bagajul, dar bagajul nu mai vine. Aflu că trebuie să ies că să îl iau. Ce sistem stupid au și ăștia! Mă duc să iau o viză temporară, dar nu e gratuită așa cum am citit pe internet, defapt nu e deloc ieftină (costă aproape cât salariul pe o săptămâna) și trebuie să includă și un hotel. Mă interesez ce se întâmplă cu bagajul. Mi se spune că va fi transferat la următorul meu zbor. Mi se pare dubios, să fie atât de domni și să aibă un sistem așa de bine pus la punct? Mai întreb la alt ghișeu și la altul. Toți zic la fel.

Mă liniștesc. Și acum ce fac? Am timp berechet. Dar sunt moartă de oboseală. Mai am vreo 10 ore de așteptat.
Stau la rând la internet, când îmi vine rândul este atât de încet încât nu îmi vine să cred! CouchSurfingul e blocat de aeroport. Orice alt website merge foarte greu. În inbox primisem mesaj de la gazda mea de CouchSurfing cu numărul de telefon. O sun. Decisesem să stau în aeroport. Era deja prea târziu să mai fac altceva. Păcat că nu văd Dubaiul, dar mă întorc tot pe aici. O să iau o viză din Australia, dacă pot… dacă nu, din aeroport.
Mă așez pe un șezlong și încerc să dorm, chinuită și înfrigurată și semi-hrănită doar cu răcituri, alături de multe familii de indieni sau alți sărmani care nu își permit să iasă din aeroport…

Cu ceva timp înainte de celălalt zbor, deși este contrar firii mele să mă grăbesc, mă duc la ghișeul de transfer. Probleeeem! Nu se poate face transferul bagajului meu decât dacă plătesc o taxă aproape cât ar fi fost viză și hotelul… Incredibil! Sunt devastată! La ghișeu lucrează o romanca… Se uită la mine nu foarte impresionata… Îmi dau lacrimile de frustrare… „Asa e aici! Se fac bani din orice!” Arabii ăștia!!! Bon, cel puțin ăștia din Dubai… Platesc… Aș fi putut să ies, să dorm decent într-un pat, să văd ceva din oraș, și să mă întorc ca un om fericit la aeroport să prind următorul avion!

Nu îmi vine să cred ghinionul pe care îl am. Și prietenul meu pilot mă avertizase să am grijă cu vizele din Dubai. De ce am găsit alte informații pe internet? De ce nu a fost nimeni din aeroportul ăsta în stare să mă îndrume corect? Îmi dau lacrimi de frustrare!
Ajung la punctul de transfer spre terminalul de low cost, la care aveam bilet spre Jaipur. Aici lucrează un indian. Pare mult mai impresionat de suferința mea decât românca. Încearcă să afle circumstanțele tristeții mele. Încercă să mă ajute cu o vorbă bună…”Aşa e când pleci de acasă, poate ți-e dor de ai tăi, poate ți-e dor de iubitul tău!… Cum să plângi pentru niște bani?… Eh, nu lua lucrurile așa de în serios!… Cum să însemne că restul călătoriei tale o să fie la fel?”

Da, asta era problema mea… Eram îngrozită că, în două zile, am avut două încurcături majore. Și în plus, deja cheltuiam bani în plus, bani pe care nu îi planificasem și care nu aduceau un plus experienței mele. Oare cât din călătoria mea o să fie așa? Și ce frustrant că nu am putut să iau decizia cea mai bună, indiferent de datele pe care le aveam la îndemână.
De ce comunică oamenii fără să știe cu adevărat răspunsul potrivit pentru situația expusă? Mai ales când m-au văzut incredulă, ar fi trebuit măcar să mă direcționeze la un ghișeu mai informat. Ca în Italia, știam limba, mă înțelegeau perfect, și totuși, nu am găsit un italian care să-mi spună că nu știe unde este orice căutăm. Toți îmi spuneau să merg drept înainte („sempre dritto”), indiferent de ce căutam. Se pare că toate drumurile duc la Roma, dacă o iau pe ocolite sau mai drept, până la urmă ajung și unde voiam să ajung… Oamenii ăștia și noțiunea timpului! Dar cel mai important, noțiunea adevărului și a importanței acestuia!

Nu mai am nici un chef. Simt un negativism exacerbat. Mă tem că gândurile mele de neîncredere că bagajul ar fi transferat au atras după sine această situația negativă. Ce tâmpenie de gânduri! Nici nu am plecat bine și sunt deprimată? Sau poate lecția pe care trebuie să o învăț este că trebuie să am încredere în instincte? Am avut! Dar ce puteam face? Am întrebat la fiecare ghișeu pe care îl găsisem în cale. Chiar nu văd ce altceva aș fi putut să fac…
Oricum, indianul meu s-a dovedit a fi trimis de Dumnezeu, pentru că m-a făcut să privesc înainte. Până la urmă, îmi continuam drumul, și următorul popas va fi în India. Ce bun este acest străin cu mine… Să fie un spirit bun care îmi este alături în momentele critice pentru a mă ajută să îmi împlinesc „legenda personala”?
Sper să fie lafel de bune și gazdele mele. Din emailuri, așa păreau. Le dădusem un telefon și din aeroport și mă facusere să mă simt mai bine. Mă vor aștepta la aeroport deși o să ajung la 4 dimineață. Mă simțeam extrem de profitoare și intrusivă, dar eram moartă de oboseală și nu știam cum o să mă descurc cu taxiurile… Le uram pe cele din București, în India probabil trebuia să negociez mult mai mult… alt lucru de care nu eram deloc incantată… Și, totuși, insistaseră de mai multe ori… Ce îngeri! Trebuie să învăț să accept bunătatea celor din jur fără să mă simt atât de rău…
Momentul transferului sosește. Bagajul se presupune că e trimis direct la avion. Ce încredere mai am în ei? Dar ce soluție am? Asta e… Sper să ajungă în Jaipur măcar până plec de acolo, dacă nu odată cu mine. Transferul se face în cea mai dărăpănată mașină pe care a văzut-o Dubaiul. Terminalul de low cost semăna destul de mult cu Băneasa. Nu aș fi crezut așa ceva posibil în Dubai, mai ales după luxul pe care îl văzusem în aeroportul internațional. Și cât mă fascinaseră toți arabii îmbrăcați în alb, cu turbane… Și cum aveau ore fixe la care se auzea prin speakere în întregul aeroport rugaciunile… Absolut fascinant! Și acum, în câteva minute, mă aflăm la un alt capăt al pământului. Impactul nu l-am simțit între urcarea și coborârea din avion, ci în cadul aceluiași aeroport.
Pe „celalata parte a lumii”, în terminalul de low-cost, mă simțeam extrem de prost, extrem de expusă. Erau numai bărbați tuciurii, majoritatea mai mici de înălțime decât mine. Toți se uitau la mine foarte ciudat, întrebându-se cu siguranță ce căutam eu acolo…

Am așteptat liniștită, nu îmi place să mă înghesui, și am urcat în avion printre ultimii. Eram moartă de oboseală. Nu dormisem de două zile… Indienii din jurul meu erau destul de rezervați și totuși curioși, un mix între retras și prea indrazneti… Îmi creau un sentiment foarte ciudat… Până la urmă, m-am mutat mai în spate, unde erau mai multe locuri libere, ca să pot să mă aplec pe scaunul alăturat și poate să adorm câteva minute (doar așa pot să dorm în mijloacele de transport)… Stewardesele au fost extrem de drăguțe și mi-au dat o pernă și o patură… nu m-aș fi așteptat, nimeni nu s-ar aștepta, văzând starea avionului sau stilul pasagerilor… oricum, eram foarte recunoscătoare…

By AdN