Afara este frig, fulguie. Sunt fulgi mici si albi, ca niste suflete imaculate. M-am bagat devreme in pat in aceasta seara de decembrie. Mi-am tras plapuma pana peste barbie si am privit dincolo de geamul inghetat. Ma aflam la adapost de vacarmul miscarilor cotidiene, de falimentul si epuizarea sufletului omenesc, de tristetea alba si definitiva care apare uneori pe scena vietii, sub lumina reflectoarelor, in salile pline cu sute de oameni, adunati acolo tocmai pentru a o ocoli.
Totul imi pare miracol. Iar miracolul exista, daca incerci sa participi la el. Altminteri, el ramane doar o imprejurare incredibila. Si credeam in miracol fara scepticismul si cinismul adultului din mine, refuzand previzibilitatile si bazandu-ma doar pe nevoia adanc inradacinata de a crede in el. In clipa urmatoare nu ma mai aflam in camera mea, ci undeva sub cerul deschis, incununat cu stelele darurilor dumnezeiesti, intr-un pustiu alb, sub influenta noptii polare.
Atunci a aparut el. Nu l-am vazut, dar pielea obrajilor mei il simtea ca pe o racoare, iar narile il percepeau ca un miros de brad. Din departare, parea un aventurier, participant al unui safari polar si iubitor al zonelor cu zapada neatinsa. Avea o pofta de viata speciala pe care nu o mai vazusem pana atunci si purta cu sine o lumina care se marea, imi inunda tot pieptul si apoi se revarsa precum un fluviu, dincolo de tarm. Inainta grabit si concentrat, de parca executa cu devotament startul unui concurs de atelaje trase de cainii Husky. Atunci cand s-a apropiat de mine, am vazut, de fapt, cum arata el: avea chipul brazdat de striatii, trasaturi bine definite, barba deasa, hainele de un rosu-aprins si o privire blanda.
Stiam cine e, il mai vazusem in urma cu multi ani, in perioada copilariei, inainte de a pasi in concretetea lucrurilor, in limitarile propriului nostru realism. Plutea in jurul meu, se unduia tacut, si la un moment dat a inceput sa danseze cu mine. Taceam si eu, tacea si el. Apoi vedeam cum pe fata lui isi face loc un zambet, din ce in ce mai larg, venind din adanc ca o avalansa. Intr-un segment de lumina dintre doua de intuneric, am varsat prima si unica mea lacrima, traind bucuria intalnirii cu Mos Craciun, cel care nu mai avea sa fie nici mit, nici vreo credinta invechita, ci binecuvantarea ce a contribuit la revitalizarea propriilor mele convictiuni.
Traiam momentul miracolului, al beatitudinii triumfului, cu un entuziasm violent, caci stiam ca sufletul meu nu va mai avea sa fie sterp de marile credinte. Cand m-am trezit, totul parea neschimbat, insa totul acum avea o coerenta, avea un sens. Miracolul imi fusese ingaduit ca o promisiune pentru viata alaturi de care aveam sa ating acea stare de echilibru care este, in fond, Fericirea.
By Simone
0
