Noi, oamenii, suntem fiinte solare. Iubim lumina si viata, sunetul vietii omenesti si pulsul vietii umane. Noaptea, cand totul devine invaluit intr-o liniste mormantala, intrerupta doar de bataliile propriilor noastre inimi, ne simtim inspaimantati, precum copiii intr-o casa pustie.
Asa ma simteam si eu cand am decis sa plec. Si-am plecat numaidecat, purtand in mana un set de bagajele ce se miscau si zanganeau la fiecare pas. In timp ce ma apropiam de orasul sfant cu ale sale teritorii biblice, apusul de soare arunca o lumina rosiatica, aproape mistica, peste apele extrem de sarate ale marii, colorand in purpuriu terenul uscat si inconjurand norii cu nimburi aurii. Peste tot domnea o pace profunda. In timp ce strabateam locul unde a inceput crearea lumii, priveam revelat la bogatia culturala si istorica, adunata pe un loc atat de mic, sub un soare atat de arid si cu o natura atat de stearpa.
Am ajuns la zidul cel vechi, zidul Plangerii, care era tinta calatoriei mele. Era, poate, cu frumusetea lui intacta, unul dintre cele mai minunate locuri de aici si am zabovit o vreme, deplangand starea Ierusalimului si darmarea binecunoscutului Templu Sfant.
In jur, aproape nimic nu imi amintea de secolul al XXI-lea si, privind randurile de piatra ale celui mai sacru loc al iudaismului, in lumina minunata a intunecimii, puteam sa imi inchipui ca veacurile ce ma desparteau de acea zi faimoasa a anilor ’70 disparusera si ca eu, imbracata in vesminte de panza, asteptam acolo pentru a fi martora la scrierea acelei file de istorie, careia, mai apoi, avea sa I se atribuie o mai mare insemnatate religioasa.
Am ramas acolo fermecata, cuprinsa de o bucurie nemasurata precum marea careia niciun om nu-i cunoastre strafundurile. Eram asemenea unui copil ale carui picioruse au pasit intr-un templu slab luminat, acela al singurului “zeu” caruia a fost invatat sa I se inchine. Iar in aceasta zona sensibila, noaptea imi parea atat de blanda si de puternica. In fata puritatii si a maretiei sale, necazurile mele plecau pe furis, rusinate. Infasurata in aripile cenusii ale noptii, petreceam un moment alaturi de o prezenta supraomeneasca, iar lumina stralucitoare pe care o raspandea acea prezenta, pe langa care lumina zilei parea o lampa fata de soare, strapungea fara efort intunericul si tristetea.
Apoi a disparut, iar eu, ingenunchind, i-am multumit, pentru ca, in felul acesta sufletul meu incetase sa mai pluteasca in deriva iar durerea disparuse fara urma, ratacindu-si pasii incurcati in bezna salbatica din orasul vechi.
By Simone
0
