Eram patru. Mama, tata, eu si inca o prietena. Am intins hartiile si am inceput sa discutam despre planurile noastre. Ne-am hotarat sa plecam sambata viitoare spre Triglav, in acel paradis montan inca necunoscut pentru marea masa a iubitorilor de munte. Parintii mei optasera pentru un weekend de campare sub cerul liber. Mi-am spus ca va fi ceva salbatic si neingradit, cat se poate de patriarhal. Zis si facut.
La momentul la care scriu aceste randuri ma aflu pe teritoriul sloven, intr-una din padurile sale ce-mi lasa impresia unei salbaticii neatinse, o salbaticie spectaculoasa presarata cu ravine, stanci uriase, prapastii, pesteri si cursuri nesfarsite de apa.
Ziua, aflata pe sfarsite, isi da ultima suflare. In spatele nostru se lasa, pe furis, noaptea. Incet-incet, amintirea aurie a soarelui a disparut in inima norilor reci si tristi iara noaptea, asezata pe tronul ei sumbru, luminat de stele palide, domneste in tihna.
Tacute, ca niste copii suparati, pasarile au incetat sa mai cante, doar tipatul strident al uneia dintre ele mai tulbura linistea solemna a noptii. Si iata-ne asezati pe malul raului, adapostiti la sanul lui primitor, ascultandu-i vechile povesti ciudate si tainice, ascultandu-i cantecul pe care il canta de mii de ani si pe care il va canta mii de ani de acum inainte. Ne uitam la apa o vreme. Aceasta pare si mai intunecata ca acum cateva momente, iar pietrele de pe fundul ei incep sa arate mai degraba ca niste creaturi adormite.
Raul era al nostru, cat vedeai cu ochii. Nu cunosc o senzatie mai palpitanta decat aceea pe care ti-o ofera camparea sub cerul liber. Nu mai esti omul incet, greoi, care se taraste pe asfalt, printre betoane. Faci parte din Natura. Inima ta bate alaturi de a ei. Spiritul tau este unul cu spiritul ei. Membrele iti sunt mai usoare.
Stam pe mal, reconstruind in minte aceasta scena. Greseala noastra, a modernilor, este aceea ca devenim sclavii propriilor noastre descoperiri. Suspinam si tanjim dupa forfota urbana, dupa strazile luminate ori dupa pulsul din ce in ce mai ridicat al vietii umane.
Ne simtim pe jumatate tristi, pe jumatate veseli si nu ne mai pasa sau nu mai vrem sa vorbim caci vocile noastre incep sa se piarda usor-usor in linistea ce ne inconjoara. Leganati de susurul apelor si de fosnetul frunzelor, ne dorim sa adormim sub cerul instelat si sa visam ca lumea e din nou ca la inceputuri, ca in acele vremuri de mult apuse, inainte ca viclesugurile civilizatiei sa ne fi ademenit departe de salasul simplu, dar demn, in care s-a nascut omenirea acum multe mii de ani.
By Simone
0
