Mama noastra Terra s-a dus la culcare iar noaptea s-a lasat peste Germania sau peste fostul Regat Bavarez, asa cum se numea odinioara. Ma aflu intr-o camera de hotel, in mijlocul unei paduri, in apropierea lacului, si ma cufund in marea liniste, neintrerupta decat de copacii intunecati ce freamata la atingerea vantului noptii.
De obicei sunt nerabdatoare sa vin aici. Multe dintre casele vechi din imprejurimi imi vorbesc cat se poate de limpede despre zilele de demult in care Hohenschwangau era un burg regal, iar nobilii si curtenii traiau acolo, in apropierea familiei regale. Peste multi ani, in sunetele muzicii de batalie, ospetele si regii au disparut pentru totdeauna, insa fantomele acestora inca isi mai inghesuie prezentele in incaperile mari si luminoase, tapetate cu hartie albastra, oarecum tipatoare, dar vesela.
Stand pe pervazul geamului camerei mele, privesc lungul drum ce duce la portile castelului. In ciuda efortului de a privi in profunzimi, nu reusesc sa vad nimic. Voci slabe, dar cunoscute, soptesc ceva aproape imperceptibil de sub ruine.
Ma pomenesc, dintr-odata, pe marginea drumului, unde totul devine animat. Din departare se aude zanganitul sabiilor de otel. Casele mari si spatioase, cu balcoane inchise si camine uriase isi arunca mandre umbrele pe astfalt in timp ce dinspre salile castelului razbate slab zarva petrecaretilor. Era un peisaj mai mult intuit decat vazut, din cauza intunecimii, un peisaj format din armasari focosi, cavaleri infasurati in mantii scumpe, case lambrisate cu stejar, haine de catifea si matase fosnitoare la tot pasul.
Si-ale lor siluete intunecate, cu pantaloni stramti si pieptare ori cu corsaje brodate cu perle, imi strapungeau trupul si ma fulgerau printre ganduri, darmand bariere, slabind lantul slabiciunilor si rupand gardul libertatii. Privind, cu ochi limpezi, natura si viata, mi-am desfasurat aripile albe ale gandului si m-am inaltat, precum un spirit divin, peste lumea involburata de dedesubt pana la portile eternitatii. Si desi aceste stele stranii, atat de reci si de luminoase, ma inspaimanta, privesc in jos, pe jumatate plina de speranta, pe jumatate infricosata, iar lumea cea mare devine foarte mica si se indeparteaza foarte tare de noi.
M-am trezit brusc, in inima noptii, m-am scuturat ca omul care se trezeste fara voie, m-am ridicat in capul oaselor iar ochiul odihnit in jur l-am invartit si am privit atent pentru a cunoaste locul unde sunt. Stateam acolo, in mijlocul linistii si al calmului, si imi doream sa mai aud ceva, insa vocile devenisera prea vaste si prea profunde pentru ca urechile umane sa le mai poata auzi…
By Simone
0
