Este ora 7 dimineata iar eu ma aflu pe drumul inspre mica insula Rhodos. Ma uit intr-o parte, pe fereastra ovala, incercand sa prind cu degetul umbra avionului care pare ca pluteste pe apa. O mana de pamant aruncata in mijlocul Marii Egee apare stinghera in zare. Pistele se afla undeva in apropiere. Ori de cate ori aterizez pe frumoasa insula greceasca, ma simt de parca m-as fi intors in timp.
Cu un destin stabilit sau nu de mana zeilor, anticul Kamiros, supranumit Pompeiul Grecesc, isi asterne incantatoarele situri la numai cativa kilometri distanta. Conduc pe soseaua bine-cunoscuta, lasand in urma plantatiile de maslini, vegetatia luxurianta, stancile de calcar si plajele cu nisip fin. Aerul se incalzeste si un amestec de inabuseala atarna pe deasupra tuturor lucrurilor. Am ajuns.
Orasul este asezat pe o parte a dealului. Candva pe dealuri erau paduri, iar in paduri animale. Apoi au aparut ei. Mai intai in trecere, apoi facand popasuri, apoi stabilindu-se, apoi dezvoltandu-se. Apoi, inlocuind padurea cu mici case. Apoi, casele mici cu case mai mari. Apoi, casele mari cu impunatoarele temple si acropole ale caror ruine dezgropate isi dezvaluie acum povestea.
Zambesc de-abia perceptibil. De aceasta data, un fragment din trecutul omenirii nu mai zacea ingropat sub asfalt, ci se pastra nemodificat, facandu-si cunoscuta, intr-o maniera autentica, propria istorie tumultoasa. Ii analizez cu atentie ruinele, imortalizand aceste peisaje minunate. Din nou, am senzatia ca ceea ce se regaseste sub propriile-mi priviri nu este rezultatul unor catastrofe naturale demult trecute, ci o opera de arta a unui zeu nebun. Nu exista niciun fel de ordine in acest peisaj, ci doar farame de momente, marturii ale unor vieti, pe care ne dorim sa ni le amintim cu orice pret.
Singurul lucru pe care il simt este un fior adanc sau o senzatie de caldura intensa curgandu-mi prin vene. Orice forma de timiditate, de nehotarare ori de resemnare in fata vietii imi par acum absurde. Iar eu ma simt dintr-odata om. Omul pus in fata unui miracol, sau a unei intamplari nemaivazute, sau in fata vreunei revelatii. Omul renascut, poate chiar ca Pasarea Phoenix, din propria cenusa.
Parasesc orasul, adandonand ideea de destin sub care individul geme, imbratisand o realitate care imbogateste, in loc sa pustiasca sufletul omenesc..
By Simone
0
